„Nu mi-e foame, doar mi-e rușine” – Povestea mea și lupta bunicii împotriva stigmatului sărăciei la școală
— Nu mi-e foame, doar mi-e rușine, am șoptit, cu ochii în pământ, în timp ce doamna Bucur, supraveghetoarea de la cantină, mă privea cu sprâncenele ridicate. În jurul meu, mesele forfoteau de râsete și clinchet de tacâmuri, dar eu simțeam cum fiecare privire se lipește de mine ca o pată pe cămașa mea veche.
— Vlad, dacă nu ai bonul, nu poți primi mâncare. Regulile sunt reguli, a spus ea răspicat, ca și cum ar fi vrut să audă toată lumea. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și am strâns pumnii sub masă. În spatele meu, Radu și Paul chicoteau.
— Lasă-l, doamnă, că oricum nu-i trebuie mâncare, e obișnuit cu aerul! a strigat cineva din spate. Am vrut să dispar, să mă fac mic cât o firimitură pe care o mătură femeia de serviciu la sfârșitul zilei.
Nu era prima dată când nu aveam bani pentru prânz. Tata a murit când aveam opt ani, iar mama a plecat la muncă în Italia. De atunci, bunica Ana a rămas singura care avea grijă de mine. Pensia ei abia ajungea pentru medicamente și facturi. Uneori, îmi punea în ghiozdan o felie de pâine cu magiun sau niște cartofi copți rămași de la cină. Dar în zilele când toți copiii primeau ciorbă caldă și friptură la școală, eu stăteam cu stomacul gol și cu sufletul plin de rușine.
În acea zi, când am ajuns acasă, bunica m-a găsit pe pat, cu fața în pernă.
— Ce-ai pățit, Vlăduț? De ce plângi?
— Nu plâng! Am răspuns printre sughițuri. Doar… mi-e somn.
Bunica s-a așezat lângă mine și mi-a mângâiat părul albicios de la soare.
— Spune-mi adevărul, dragul meu. Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul. Cum doamna Bucur m-a dat de gol în fața tuturor. Cum colegii au râs. Cum am simțit că nu mai vreau să merg niciodată la școală.
Ochii bunicii s-au umplut de lacrimi, dar vocea i-a rămas hotărâtă.
— Mâine merg eu la școală cu tine. Să vedem dacă e drept ce-au făcut.
A doua zi dimineață, bunica și-a pus basmaua cea bună și paltonul vechi de lână. Mâinile îi tremurau ușor când ținea sacoșa cu acte și câteva bancnote mototolite. Pe drum, mi-a spus:
— Sărăcia nu e o rușine, Vlăduț. Rușine e să fii rău sau să-ți bați joc de alții.
Când am intrat în cancelarie, doamna Bucur s-a uitat la noi peste ochelari.
— Ce doriți?
Bunica a vorbit încet, dar apăsat:
— Vreau să știu de ce băiatul meu a fost umilit pentru că nu are bani de prânz. Nu cerem milă, dar nici batjocură.
— Doamnă, sunt reguli! Dacă nu plătiți masa, copilul nu poate primi mâncare!
— Și demnitatea cui o plătiți? a întrebat bunica. Dacă era nepotul dumneavoastră în locul lui Vlad?
Doamna Bucur a tăcut o clipă. Apoi a spus:
— Sunt doar angajată aici. Eu aplic regulile.
— Atunci schimbați-le! a spus bunica și a pus banii pe masă. Dar să știți că un copil flămând nu va uita niciodată cum a fost făcut de râs.
Am ieșit din cancelarie cu capul sus, dar inima îmi bătea nebunește. Pe holuri, copiii încă râdeau pe seama mea. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț.
În zilele următoare, bunica a început să vorbească cu alte mame și bunici din cartier. S-au adunat la poarta școlii și au cerut să se facă un fond pentru copiii care nu-și permit masa caldă. Unii părinți au râs de ele:
— Ce vreți, să trăiască toți pe spinarea noastră?
Dar alții au înțeles. Au adus borcane cu zacuscă sau pachete cu pâine pentru cei care aveau nevoie.
Eu însă nu puteam uita rușinea din acea zi. La ore mă simțeam invizibil sau prea vizibil — ca o pată pe tabla albă. Profesorii evitau subiectul sau îmi vorbeau prea blând, ca unui copil bolnav.
Într-o zi, la ora de dirigenție, doamna Popescu ne-a pus să vorbim despre ce ne doare cel mai tare la școală.
— Vlad? Tu ce ai vrea să se schimbe?
Am simțit cum toți ochii sunt pe mine. Am înghițit în sec și am spus:
— Aș vrea ca nimeni să nu mai râdă de cineva pentru că nu are bani sau haine noi. Săracia nu e vina noastră.
S-a lăsat liniște. Unii colegi s-au uitat în jos. Alții au dat din umeri.
După oră, Maria s-a apropiat de mine.
— Știi… și mama mea e plecată în Spania. Și eu primesc pachete de la bunica… Nu e ușor nici pentru mine.
Am zâmbit timid. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singur.
Au trecut luni până când lumea a încetat să mă mai privească altfel. Unii colegi au rămas reci sau răutăcioși, dar alții au început să mă invite la joacă sau să împartă cu mine sandvișul lor.
Bunica spunea mereu:
— Oamenii buni se cunosc la greu.
Acum sunt licean și încă îmi amintesc gustul amar al rușinii din copilărie. Încerc să fiu atent cu cei din jurul meu — poate că fiecare are povestea lui ascunsă sub hainele ponosite sau sub zâmbetul forțat.
Mă întreb adesea: oare câți copii încă mai suferă în tăcere pentru că nu au ce pune pe masă? Și câți adulți aleg să întoarcă privirea? Poate că ar trebui să vorbim mai des despre asta…