Când toți au plecat: Povestea Verei și a fiului ei, Nicolae

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să merg la spital! — vocea lui Nicolae răsuna spartă în bucătăria mică, cu pereții scorojiți de aburii anilor. M-am oprit din amestecat ceaiul și am simțit cum mi se strânge inima. Avea doar doisprezece ani, dar ochii lui căprui erau deja obosiți de atâta suferință.

— Știu, puiule, dar trebuie. E singura noastră șansă, i-am spus încercând să-mi ascund tremurul vocii. Am simțit privirea mamei mele în ceafă, tăioasă ca o lamă.

— Nu-l mai chinui, Vera! Lasă-l acasă, poate Dumnezeu se va îndura de el. Ce tot alergi pe la doctori? N-ai văzut că nu se face bine? — a izbucnit ea, trântind farfuria în chiuvetă.

M-am uitat la ea și am simțit cum mă apasă vinovăția. Poate că avea dreptate. Poate că lupta mea era zadarnică. Dar cum să renunț? Cum să-mi las copilul pradă bolii?

Soțul meu, Doru, nu mai era de mult alături de noi. Plecase cu alta când Nicolae avea doar opt ani. De atunci, totul a devenit mai greu. Fratele meu, Lucian, mă ajuta uneori cu bani, dar mereu cu reproșuri:

— Nu vezi că-l chinui? Ce rost are să te împrumuți mereu? Lasă-l să trăiască ce i-a mai rămas!

Nu știau cât mă doare fiecare cuvânt. Nu știau nopțile în care îi țineam mâna lui Nicolae când febra îi ardea trupul firav. Nu știau cum mă rugam să nu-i văd ochii stinși dimineața.

Într-o zi, când am venit de la spital cu el, am găsit-o pe mama făcând bagajele.

— Plec la sora mea la Bacău. Nu mai pot să văd asta. Mă doare prea tare.

Am rămas cu Nicolae singuri în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Unii șopteau că „sigur e ceva blestem”. Alții mă ocoleau de parcă boala fiului meu ar fi fost contagioasă.

Într-o seară, după ce i-am dat medicamentele și l-am învelit bine, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Telefonul a sunat. Era Lucian.

— Vera, nu mai pot să te ajut. Am și eu familie. Gata! Descurcă-te!

Am simțit că lumea mea se prăbușește. Am vândut verigheta și câteva bijuterii moștenite de la bunica pentru a plăti tratamentul. Am început să fac curățenie prin casele vecinilor ca să strâng bani pentru pastilele scumpe.

Într-o zi, la spital, doctorul Popescu m-a tras deoparte.

— Doamnă Ionescu, trebuie să vă spun adevărul: șansele sunt mici. Dar dacă reușiți să-l duceți la o clinică privată din Cluj, poate are o șansă.

Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. Cum să fac rost de atâția bani? Am încercat să vorbesc cu Doru, fostul soț.

— Nu e copilul meu! — mi-a spus rece la telefon. — Ai vrut să-l păstrezi, descurcă-te!

M-am simțit trădată de toți. De familie, de prieteni, de Dumnezeu însuși. Dar nu puteam renunța.

Într-o dimineață friguroasă de martie, Nicolae m-a întrebat:

— Mamă, tu crezi că o să mă fac bine?

L-am strâns la piept și am mințit:

— Da, puiule! O să vezi că totul va fi bine!

Dar în sufletul meu era doar teamă și disperare.

Am început să scriu pe Facebook povestea noastră. O vecină mi-a sugerat să fac un apel umanitar. La început mi-a fost rușine. Mi-era teamă de judecata oamenilor. Dar nu aveam altă soluție.

Au început să apară donații mici: 10 lei, 20 lei… O doamnă din Ploiești mi-a trimis 100 de lei și un mesaj: „Sunt mamă și eu. Să vă dea Dumnezeu putere!”

Dar au apărut și comentarii răutăcioase:

— Alt caz inventat! — scria cineva.
— Să-și caute de muncă! — scria altul.

M-au durut toate aceste vorbe ca niște cuțite în inimă. Dar am continuat. Pentru Nicolae.

Într-o zi, când eram la spital și îi citeam povești ca să-i distrag atenția de la perfuzii, a intrat în salon o femeie necunoscută.

— Sunteți Vera? Am citit despre voi pe internet… Uite, am adus niște bani și niște jucării pentru Nicolae.

Am izbucnit în plâns și i-am mulțumit printre sughițuri. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt chiar singură pe lume.

Cu ajutorul donațiilor am reușit să strângem banii pentru consultația la Cluj. Am plecat cu trenul noaptea, cu inima cât un purice. Nicolae era palid și slăbit, dar zâmbea timid:

— Mamă, dacă mă fac bine, promit că o să te ajut mereu!

La clinică ne-au primit bine și ne-au dat speranțe noi. Tratamentul era greu și costisitor, dar Nicolae a început să răspundă pozitiv.

Au trecut luni de zile între spitale și drumuri lungi cu trenul sau autocarul. Am pierdut tot ce aveam: casa a fost ipotecată, hainele bune vândute la second-hand.

Dar într-o zi doctorul mi-a spus:

— E un miracol! Nicolae e pe drumul cel bun!

Am plâns împreună cu el în salonul alb al spitalului din Cluj. Pentru prima dată după ani întregi am simțit că lupta mea nu a fost în zadar.

Când ne-am întors acasă, mama s-a întors și ea după luni de absență. A plâns când l-a văzut pe Nicolae mergând singur prin casă.

— Iartă-mă, fată dragă! N-am știut cât ești de puternică…

Fratele meu a venit cu o plasă de portocale și a stat stingher în prag:

— Îmi pare rău… Poate pot ajuta acum…

Nu i-am spus nimic. Doar l-am privit în ochi și am simțit că nu mai am nevoie de nimic altceva decât de liniște.

Astăzi Nicolae merge la școală și râde din nou. Eu încă fac curățenie prin casele oamenilor ca să putem trăi decent. Dar nu mă mai simt singură.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi ar avea curajul să lupte până la capăt când toți ceilalți pleacă? Și cât valorează cu adevărat o familie dacă nu rămâne lângă tine atunci când ai cea mai mare nevoie?