Umbre peste casa bunicii: Povestea unei familii sfâșiate de moștenire și indiferență

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai. Mama mă privea cu ochii ei obosiți, încercând să găsească un răspuns care să mă liniștească. Dar nu mai era nimic de spus. Bunica, bătrână și bolnavă, zăcea în camera ei, iar Vlad — fratele meu — și Irina, soția lui, nu păreau să fie deranjați de suferința ei.

Totul a început după ce părinții mei ne-au ajutat pe mine și pe soțul meu, Radu, să ne cumpărăm o garsonieră mică la marginea Bucureștiului. Era un gest firesc, credeam eu, după ce bunica lăsase prin testament casa mare din centru doar lui Vlad. „E băiatul cel mare, el a stat mereu cu ea”, spunea tata. Dar eu știam că Vlad nu făcuse niciodată mare lucru pentru bunica. De fapt, eu eram cea care mergea să-i ducă medicamentele, să-i facă cumpărăturile și să-i țină de urât serile lungi de iarnă.

Când Vlad s-a căsătorit cu Irina, toți am sperat că lucrurile se vor schimba. Irina părea o fată cuminte, de la țară, cu ochii mari și blânzi. Dar după nuntă, când s-au mutat în casa bunicii, totul s-a transformat într-un coșmar. Irina refuza să aibă grijă de bunica. „Nu e treaba mea”, spunea ea răspicat, cu voce tăioasă. „Eu nu sunt infirmieră!”

Într-o zi am ajuns pe neașteptate la ei. Bunica era singură în pat, neschimbată de două zile. În bucătărie mirosea a mâncare arsă și chiuveta era plină de vase murdare. Irina stătea pe canapea cu telefonul în mână, râzând la un serial turcesc. Când am întrebat-o de ce nu a avut grijă de bunica, mi-a răspuns fără să clipească:

— Dacă tot vii atât de des pe aici, fă tu! Eu nu am timp de bătrâni.

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad era la serviciu și când l-am sunat să-i spun ce se întâmplă, mi-a răspuns sec:

— Las-o pe Irina în pace! Nu e menajera nimănui. Dacă nu-ți convine, ia-o tu pe bunica la tine!

Dar cum să o iau? Garsoniera noastră era prea mică și Radu lucra în ture de noapte. Am încercat să vorbesc cu părinții mei, dar tata a ridicat din umeri:

— E casa lor acum… Nu putem interveni.

Seara aceea am plâns până târziu. M-am simțit trădată nu doar de Vlad și Irina, ci și de ai mei. Bunica era tot mai slabă și mai tristă. Începuse să uite lucruri simple și uneori mă întreba unde e mama ei.

— De ce nu mă mai iubește nimeni? mă întreba cu voce stinsă.

Nu știam ce să-i răspund. Îi aduceam supă caldă și îi citeam din cărțile vechi pe care le avea pe noptieră. Dar nu puteam fi acolo tot timpul.

Într-o zi am găsit-o căzută lângă pat. Am chemat salvarea și am stat cu ea la spital ore întregi. Irina nici măcar nu a venit să vadă ce s-a întâmplat. Vlad a apărut abia spre seară:

— Ce vrei să fac? Am serviciu! Nu pot sta după fiecare criză a ei!

Am simțit cum furia îmi urcă în gât ca un nod amar.

— Ești singurul ei nepot! Casa asta e a ta doar pentru că ea a vrut să te răsplătească pentru grijă! Unde e grija ta?

Vlad s-a uitat la mine ca la o străină.

— Nu mai dramatiza! Toți îmbătrânim.

După externare, bunica a refuzat să se mai întoarcă acasă. A cerut să stea la azil. Am plătit din salariul meu o cameră micuță într-un centru decent. Vlad nu a contribuit cu nimic. Irina nici nu a venit să-și ia rămas-bun.

Casa bunicii a rămas goală, dar Vlad și Irina au început renovările: au schimbat mobila, au vopsit pereții și au aruncat toate lucrurile vechi ale bunicii la gunoi. Când am trecut pe acolo într-o zi, am găsit pozele noastre de familie aruncate într-o pungă lângă poartă.

M-am simțit ca un intrus în propria copilărie. Am luat pozele și le-am dus acasă la mine. Le-am aranjat într-un album pe care îl deschid uneori când mi-e dor de vremurile când familia chiar însemna ceva.

Bunica s-a stins după câteva luni la azil. La înmormântare, Vlad a stat retras într-un colț, iar Irina nici nu a venit. După slujbă, tata m-a luat deoparte:

— Poate că am greșit când am lăsat totul pe mâna lui Vlad…

Nu i-am răspuns nimic. Era prea târziu pentru regrete.

Acum mă întreb adesea: oare cât valorează o familie? Ce rămâne după noi dacă uităm să avem grijă unii de alții? Poate că sângele nu e întotdeauna mai gros decât apa… Ce credeți voi?