Când familia nu mai e adăpost – Povestea Anei, o mamă în luptă cu propriul cămin

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care tace și înghite! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Fetița noastră, Ilinca, dormea deja în camera ei micuță, iar apartamentul nostru din cartierul Titan părea mai strâmt ca niciodată.

Mihai s-a uitat la mine cu acea privire obosită, aproape absentă, pe care o avea tot mai des în ultimul timp. — Ana, nu e momentul acum. Sunt frânt. Mâine trebuie să mă trezesc devreme. Și-a tras pătura peste cap și a întors spatele, lăsându-mă singură cu gândurile mele, ca de atâtea ori.

Nu știu când s-a rupt ceva între noi. Poate atunci când am rămas fără serviciu, după ce firma la care lucram a dat faliment. Sau poate când Mihai a început să stea tot mai mult la muncă, iar acasă venea doar ca să doarmă și să mănânce. Poate când am realizat că nu mai avem nimic de spus unul altuia, în afară de facturi și griji.

Diminețile mele încep devreme. Ilinca se trezește înainte de răsărit și cere lapte cu vocea ei subțire. Îi încălzesc repede o cană, încercând să nu fac zgomot. Mă uit la ea cum bea cu ochii încă lipiți de somn și mă întreb dacă simte tensiunea din casă. Dacă știe cât de greu îmi este să zâmbesc uneori.

După ce o las la grădiniță, mă întorc acasă și mă apuc de curățenie sau de gătit. Caut anunțuri de angajare pe telefon, dar nimeni nu pare să aibă nevoie de o femeie de 32 de ani fără experiență recentă. Am trimis zeci de CV-uri și am primit doar două răspunsuri: unul politicos, altul ironic.

Mama mă sună aproape zilnic. — Ana, trebuie să fii tare pentru copil! Nu te mai plânge atâta! Toate femeile trec prin asta! Dar eu simt că nu mai pot. Când îi spun că Mihai nu mă mai ascultă, că nu mă mai vede, ea oftează: — Bărbații sunt așa. Tu vezi-ți de casă și de copil.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Mihai despre bani – iar salariul lui abia ne ajunge pentru chirie și mâncare –, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna să cobor la ea la cafea. Am ezitat, dar am mers.

— Draga mea, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta cu bărbatul meu. Dar să nu te pierzi pe tine! Să nu uiți cine ești! mi-a spus ea, strângându-mi mâna.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Cine sunt eu? O mamă obosită? O soție invizibilă? O femeie care nu mai știe să viseze?

Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu un desen: „Mami și Ilinca la mare”. Am privit desenul și mi-am dat seama că nu am fost niciodată la mare împreună. Nici bani n-am avut vreodată pentru o vacanță adevărată. Dar în ochii ei eram încă eroină.

— Mami, tu ești fericită? m-a întrebat ea brusc.

Am rămas fără cuvinte. Ce să-i spun unui copil de cinci ani? Că mă simt captivă într-o viață care nu mai e a mea? Că mi-e dor de mine însămi?

În acea noapte am stat mult timp trează. Mihai dormea liniștit lângă mine. M-am uitat la el și mi-am adus aminte cum era odată: glumeț, atent, iubitor. Ce s-a ales din noi?

A doua zi am încercat să vorbesc cu el.

— Mihai, trebuie să facem ceva. Nu putem trăi așa…

— Ce vrei să fac? Să aduc bani de undeva? Să fiu alt om? Ana, toată lumea are probleme! Nu mai dramatiza!

Am simțit cum se ridică un zid între noi. Nu era doar despre bani sau oboseală. Era despre lipsa de speranță.

Într-o duminică am mers la părinții mei la țară. Mama a pus masa ca pe vremuri, tata a tăcut tot timpul. La plecare, mama mi-a strecurat 100 de lei în buzunar: — Pentru Ilinca…

Pe drum spre București am plâns din nou. Nu voiam milă. Voiam doar să fiu auzită.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Ilinca s-a îmbolnăvit brusc – febră mare, frisoane. Am sunat la salvare, Mihai era la serviciu și nu răspundea la telefon. Am stat cu ea în brațe ore întregi la spitalul „Marie Curie”, printre alți părinți disperați.

Când Mihai a ajuns în sfârșit, era palid și speriat.

— Îmi pare rău… n-am auzit telefonul…

L-am privit lung: — Nu-i vorba doar de telefon, Mihai…

Ilinca s-a făcut bine după câteva zile, dar eu nu m-am mai putut întoarce la vechea viață. Am început să scriu într-un caiet tot ce simt – furia, neputința, dorința de a pleca sau măcar de a schimba ceva.

Am început să merg la consiliere psihologică gratuită la un ONG din cartier. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: obosite, dar încă vii pe dinăuntru.

Mihai nu a înțeles niciodată de ce fac asta.

— Ce-ți trebuie ție psiholog? Suntem nebuni?

Dar eu știam că dacă nu fac ceva pentru mine acum, n-o să mai pot nici pentru Ilinca.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi găsi un loc de muncă sau poate voi avea curajul să plec dacă nimic nu se schimbă. Dar știu că merit mai mult decât tăcere și singurătate într-o casă plină de oameni.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câți copii cresc într-o familie unde dragostea s-a transformat în rutină și neputință? Dacă familia nu mai e adăpost… unde găsim puterea să mergem mai departe?