La 60 de ani, am trăit o iubire interzisă: Între rușine, dorință și frica de a-mi pierde familia

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mama! Ți-ai pierdut mințile? vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni de aburii anilor. Tremuram, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi găsesc cuvintele. Nu era prima ceartă din ultima vreme, dar era prima dată când adevărul ieșea la suprafață, crud și fără milă.

Mă numesc Mariana și am 60 de ani. Toată viața am fost femeia care a făcut „ce trebuie”: am crescut doi copii, am stat lângă soțul meu, Gheorghe, chiar și când tăcerile dintre noi deveniseră mai grele decât orice ceartă. Am muncit la fabrica de confecții până la pensie, am pus mereu familia pe primul loc. Dar într-o zi, totul s-a schimbat.

Totul a început banal, la coadă la farmacie. Era o zi ploioasă de martie, iar eu mă grăbeam să cumpăr medicamente pentru Gheorghe, care răcise. În fața mea, un bărbat cu părul cărunt și ochii verzi se întorcea mereu să-mi zâmbească. — Vă las înainte, doamnă, păreți grăbită. Am zâmbit și eu, jenată. — Mulțumesc, domnule… — Paul. Paul Dumitrescu. Și așa a început totul.

Ne-am întâlnit din întâmplare de câteva ori prin cartier. La piață, la biserică, la cofetărie. Paul era văduv de câțiva ani, profesor pensionar de matematică. Avea un fel cald de a vorbi și o tristețe ascunsă în spatele glumelor lui. M-a invitat la o cafea într-o zi. Am ezitat mult, dar am acceptat. Nu știu ce m-a împins – poate singurătatea, poate dorința de a mă simți din nou văzută.

La început am vorbit despre copii, despre pensie, despre vreme. Dar apoi discuțiile au devenit mai adânci: despre vise neîmplinite, despre frici și regrete. Paul mă asculta cu o atenție pe care nu o mai primisem de ani buni. Într-o seară, după ce m-a condus acasă și mi-a atins mâna ușor, am simțit un fior pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna.

— Mariana, știu că nu e ușor… dar simt că trăiesc din nou lângă tine.

M-am retras speriată atunci. Cum să fac așa ceva? Eu, femeia serioasă, mama și soția devotată? Dar gândul la Paul nu-mi dădea pace. Gheorghe era tot mai absent – se uita la televizor ore în șir sau dormea pe fotoliu. Nu mă mai întreba nimic despre mine. Când încercam să-i povestesc ceva, ridica din umeri sau schimba subiectul.

Într-o după-amiază ploioasă, am cedat. Am mers la Paul acasă „să bem un ceai”. Am râs ca doi adolescenți stângaci. M-a sărutat timid și m-am lăsat purtată de val. Pentru prima dată după zeci de ani m-am simțit vie. Dar bucuria s-a amestecat imediat cu vinovăția.

Am început să mă ascund: mințeam că merg la piață sau la farmacie și mă întâlneam cu Paul. Îmi era rușine de mine însămi, dar nu puteam renunța. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a datoriei și alta a dorinței.

Într-o seară, Gheorghe a găsit un mesaj pe telefonul meu: „Mi-e dor de tine”. Nu semnasem cu nume, dar era clar că nu era pentru el. A aruncat telefonul pe masă și m-a privit cu ochii goi:

— Cu cine vorbești? Ce se întâmplă cu tine?

Am încercat să neg, dar lacrimile m-au trădat. Gheorghe nu a țipat, nu a făcut scandal – doar s-a retras în camera lui și nu mi-a mai vorbit zile întregi.

Irina și Vlad, copiii noștri, au aflat repede. Irina a venit furioasă acasă:

— Cum ai putut să faci asta tatei? După atâția ani?

Vlad a fost mai reținut:

— Mamă… ești sigură că nu te-ai rătăcit? Oare nu e doar o criză de vârstă?

M-am simțit ca o adolescentă prinsă cu minciuna – doar că rușinea era infinit mai mare. Vecinele au început să mă privească ciudat; la biserică lumea șoptea când intram.

Paul mă ruga să divorțez:

— Nu meriți să trăiești nefericită doar pentru aparențe! Hai să fim împreună pe față!

Dar gândul la familia mea mă paraliza. Cum să-i rănesc pe toți? Cum să-mi asum rușinea? M-am gândit chiar să renunț la Paul – dar când am încercat să-i spun că nu mai putem continua, am plâns amândoi ca niște copii.

— Mariana… eu te iubesc! Dacă pleci acum… nu știu dacă mai are rost nimic pentru mine.

Am început să mă îmbolnăvesc: insomnii, palpitații, dureri de cap. Irina a venit într-o zi și m-a găsit plângând în bucătărie:

— Mamă… te rog să te oprești! Tata suferă enorm! Noi nu înțelegem ce-ți lipsește…

Am izbucnit:

— Mi-e dor să fiu iubită! Să simt că trăiesc! Nu vreau să mor cu regrete!

Irina a tăcut mult timp apoi a spus încet:

— Poate că nici noi n-am știut să te vedem cu adevărat…

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: ce e mai important – fericirea mea sau liniștea familiei? Oare am dreptul la iubire chiar dacă asta îi rănește pe cei dragi? Sau trebuie să-mi duc crucea până la capăt?

Poate că mulți mă vor judeca… Dar voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu? E vreodată prea târziu să-ți urmezi inima?