Soacra mea, Cora: Între dragoste și război

— Nu ai să fii niciodată suficient pentru fata mea! vocea Corei a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Victoria stătea lângă mine, cu mâna tremurând ușor pe genunchiul meu, încercând să-mi transmită curaj. Eu, Radu, un băiat simplu din Ploiești, nu mă așteptam ca viața să-mi ofere o asemenea provocare chiar în pragul fericirii.

Prima dată când am văzut-o pe Victoria, la biblioteca din oraș, am știut că e ceva special. Zâmbetul ei cald și ochii verzi m-au cucerit instantaneu. Ne-am îndrăgostit repede, cu o pasiune care părea să ardă orice obstacol. Dar nu știam că adevăratul test abia urma să înceapă.

Cora, mama ei, era o femeie impunătoare, cu părul strâns mereu într-un coc perfect și privirea ascuțită ca o lamă. De la început m-a privit cu suspiciune. La prima cină în casa lor, a pus farfuria în fața mea fără să mă privească și a spus:

— Să nu crezi că dacă ai adus flori, ai câștigat ceva aici.

Victoria a încercat să detensioneze atmosfera:

— Mamă, Radu e un băiat bun. Chiar nu poți să-i dai o șansă?

— O șansă? Am dat prea multe șanse în viața asta și am ajuns unde sunt. Nu vreau ca și tu să faci aceeași greșeală ca mine!

Am simțit cum fiecare cuvânt al ei era o ușă trântită în fața mea. Dar nu m-am lăsat. Am continuat să vin, să ajut la curățenie, să repar robinetul care curgea sau să car sacoșele grele de la piață. Cora nu părea impresionată.

Într-o seară, după ce am plecat de la ei, Victoria mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Nu știu cât mai pot să rezist între voi doi. Parcă mă rupeți în două.

Am luat-o în brațe și i-am promis că nu voi renunța la noi. Dar presiunea creștea cu fiecare zi. Cora îi spunea Victoriei că merit pe cineva mai bun, că nu am destui bani, că familia mea nu e „de nasul lor”.

Tata lucra la rafinărie, mama era vânzătoare la alimentara din cartier. Nu aveam averi sau relații, dar aveam dragoste și dorința de a construi ceva împreună cu Victoria. Pentru Cora, asta nu conta.

A venit ziua când am decis să-i cer mâna Victoriei. Am cumpărat un inel modest și am invitat-o la restaurantul nostru preferat. A spus „da” printre lacrimi de fericire. Dar când i-am dat vestea Corei, reacția ei a fost devastatoare:

— Dacă te măriți cu el, să nu mai calci pragul casei mele!

Victoria a izbucnit în plâns. Eu am rămas mut de uimire. Cum putea o mamă să-și pună fiica într-o asemenea situație?

Au urmat luni de tăcere între ele. Victoria se mutase la mine într-o garsonieră mică, iar eu încercam să-i alin dorul de casă. Într-o noapte, am găsit-o plângând pe balcon.

— Mi-e dor de mama… Deși mă rănește, tot mama mea e.

Am simțit atunci cât de greu e să fii prins între două iubiri: una care te ridică și una care te sfâșie.

Nunta noastră a fost simplă, cu prieteni apropiați și familia mea. Cora nu a venit. În ziua aceea, Victoria a plâns mai mult decât am văzut-o vreodată.

După nuntă, viața nu s-a liniștit. Cora îi trimitea mesaje pline de reproșuri sau tăcea luni întregi. Victoria oscila între furie și dorința de împăcare.

Într-o zi, când Victoria a aflat că e însărcinată, am sperat că vestea va aduce pace. Am mers împreună la Cora acasă. A deschis ușa și ne-a privit lung.

— Ce vreți?

Victoria i-a spus tremurând:

— Mamă… o să fii bunică.

Cora a izbucnit în lacrimi și a îmbrățișat-o strâns pentru prima dată după mult timp. Apoi s-a uitat la mine:

— Ai grijă de ea… dacă o faci să sufere, n-o să te iert niciodată!

A fost un început timid de împăcare. Dar rănile vechi nu dispar peste noapte. Au urmat alte certuri, alte împăcări fragile.

Acum, când îmi țin fetița în brațe și o văd pe Victoria zâmbind printre lacrimi, mă întreb: oare cât de mult poate influența trecutul unei familii fericirea copiilor lor? Și câte sacrificii suntem dispuși să facem pentru dragoste?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că dragostea poate vindeca răni atât de adânci?