Dreptul la fericire la cincizeci și șapte de ani

— Mamă, chiar nu vezi ce se întâmplă? Jelena își strânge brațele la piept, privindu-mă cu ochii aceia mari, negri, în care am văzut de atâtea ori frica. — Dragan nu e omul potrivit pentru tine! Nu înțeleg de ce te încăpățânezi să nu vezi!

Stau pe marginea patului, cu halatul meu vechi de fâș, acela pe care îl port de când s-a stins tatăl ei. Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Nu e prima dată când avem discuția asta. De fapt, de când i-am spus că vreau să mă mărit cu Dragan, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și vorbe aruncate pe fugă.

— Jelena, nu ești tu cea care trebuie să trăiască lângă el. Eu sunt. Și eu îl iubesc.

— Mamă, tu ai uitat cât ai suferit după tata? Ai uitat cum ai plâns nopți la rând? Dragan nu e tata. Nu va fi niciodată! E prea bun ca să fie adevărat. Nu vezi că vrea ceva de la tine?

Îmi mușc buzele. Mă doare să o aud vorbind așa. Dragan nu e perfect, dar nici eu nu mai sunt tânără. Am trecut prin destule ca să știu ce vreau. Dar cum să-i explic asta fiicei mele?

Mă ridic încet și mă duc spre fereastră. Afară plouă mărunt, iar blocurile cenușii par și mai triste ca de obicei. Îmi amintesc cum era viața mea înainte să-l cunosc pe Dragan: zilele treceau una după alta, toate la fel, cu aceleași drumuri la piață, aceleași seriale la televizor și aceleași conversații cu vecinele despre pensii și reumatism.

Apoi a apărut el. L-am întâlnit la farmacie, când am căutat pastile pentru tensiune. Mi-a zâmbit larg și mi-a spus că are și el nevoie de ceva pentru inimă — dar nu pastile, ci o vorbă bună. Am râs atunci, fără să știu că râsul acela va schimba totul.

— Milena, vrei să mergem la o cafea? m-a întrebat după câteva zile.

Am ezitat. M-am gândit la ce va spune lumea, la ce va spune Jelena. Dar am spus da. Și așa a început totul.

Acum, după un an de zile, Dragan m-a cerut de soție. Mi-a adus un buchet mare de lalele galbene și m-a întrebat dacă vreau să fiu soția lui. Am plâns atunci — de bucurie, dar și de teamă. Știam că Jelena nu va fi de acord.

— Mamă, el vrea apartamentul! Ai văzut cum tot întreabă despre acte? De ce nu-l interesează ce-ți place ție? De ce nu te întreabă despre mine sau despre nepoți?

— Jelena, nu e adevărat! Dragan mă întreabă mereu despre voi! Doar că… poate nu știe cum să se apropie.

— Nu vrea să se apropie! Vrea doar confort! Să nu-ți imaginezi că la vârsta asta mai vine cineva din dragoste!

Mă doare fiecare cuvânt al ei. Oare chiar nu merit să fiu fericită? Oare chiar trebuie să-mi trăiesc restul vieții singură doar pentru că lumea crede că dragostea e doar pentru tineri?

Într-o seară, când Jelena pleacă supărată acasă la ea, Dragan vine cu două ceaiuri calde și se așază lângă mine pe canapea.

— Milena, știu că e greu cu fata ta… Dar eu chiar te iubesc. Nu vreau nimic altceva decât să fim împreună.

Îl privesc lung. Îi văd ridurile din colțul ochilor și mâinile muncite. Nu e bogat, nici tânăr, nici fără defecte. Dar lângă el simt că trăiesc din nou.

— Crezi că fac bine? îl întreb încet.

— Numai tu poți ști asta. Dar dacă alegi să trăiești după fricile altora… n-o să fii niciodată fericită.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la mama mea, care a rămas văduvă la patruzeci și cinci de ani și n-a mai vrut niciodată să iubească pe cineva. A murit singură, cu poza tatei sub pernă. Oare asta vreau și eu?

A doua zi dimineață îi scriu Jelenai un mesaj: „Te iubesc orice ar fi. Dar am nevoie să fii lângă mine, nu împotriva mea.”

Nu-mi răspunde ore întregi. Merg prin casă ca un leu în cușcă. La prânz sună interfonul — e ea.

— Mamă… am vorbit urât aseară. Mi-e teamă să nu suferi iar…

O iau în brațe și plângem amândouă ca două copile.

— Știu că îți e teamă. Și mie mi-e frică. Dar dacă nu riscăm nimic… ce viață mai trăim?

Jelena oftează adânc.

— Poate ai dreptate… Poate trebuie doar să am încredere în tine.

Nu știu ce va fi mâine. Poate Dragan mă va dezamăgi sau poate vom îmbătrâni frumos împreună. Dar știu că merit să încerc.

Oare există vârstă pentru fericire? Sau ne condamnăm singuri la singurătate doar pentru că ne e teamă de ce spune lumea?