Umbra așteptărilor: Povestea unei mame între vină și neputință

— Nu înțelegi, mamă! Nu mă ajuți cu nimic! Socrii mei ne-au dat bani pentru avansul la apartament, ne-au cumpărat mobilă, iar tu… tu nici măcar nu poți să ai grijă de nepoată când am nevoie!

Cuvintele Lanei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Stăteam în bucătăria mică din apartamentul meu de pensionară, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Îi vedeam ochii aprinși, obrajii înroșiți de supărare. Îmi venea să-i spun că nu e drept, că am făcut tot ce am putut pentru ea, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Lana, știi bine că pensia mea abia îmi ajunge pentru medicamente și întreținere… Nu pot să-ți dau bani, dar dacă ai nevoie de mine să stau cu Maria, vin oricând pot…

— Nu e de ajuns! Tu nu înțelegi cât de greu e acum! Toată lumea are ajutor de la părinți, numai eu trebuie să mă descurc singură!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am crescut-o singură pe Lana după ce tatăl ei s-a stins când ea avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au cedat genunchii și am ieșit la pensie forțată. Am făcut tot ce am putut să nu-i lipsească nimic: haine curate, mâncare caldă, dragoste cât pentru doi părinți.

Dar acum, la bătrânețe, simt că nu mai sunt de folos. Mă uit la Lana și văd în ochii ei o nemulțumire pe care nu o pot alina. Mă întreb dacă am greșit undeva, dacă am fost prea blândă sau prea severă, dacă i-am dat prea mult sau prea puțin.

— Mamă, tu nu vezi cum trăiesc alții? Socrii mei au bani, ne-au ajutat mereu. Tu… tu doar spui că nu poți.

— Lana, eu nu am avut niciodată bani. Tot ce am avut ți-am dat ție.

— Dar nu e vorba doar de bani! E vorba că nu simt că mă sprijini!

Am rămas tăcută. Ce sprijin mai pot oferi când abia mă țin pe picioare? Mă simt inutilă și vinovată. Îmi aduc aminte cum mergeam cu Lana de mână la școală, cum îi făceam pachețel cu ce aveam prin casă, cum îi citeam povești seara ca să uite că tata nu mai e.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit în patul îngust, ascultând zgomotele blocului vechi și gândindu-mă la viața mea. Oare toate mamele simt această povară? Oare toate fiicele ajung să-și judece mamele după cât pot oferi material?

A doua zi am încercat să o sun pe Lana. Mi-a răspuns scurt:

— Sunt ocupată, mamă. Vorbim altădată.

Am lăsat telefonul pe masă și am început să plâng în tăcere. Vecina mea, doamna Stancu, a bătut la ușă să-mi aducă niște plăcinte calde.

— Ce-ai pățit, Maria? Pari abătută.

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Copiii din ziua de azi au alte așteptări. Nu mai apreciază sacrificiul nostru. Dar tu să nu te învinovățești! Ai făcut tot ce ai putut.

Am dat din cap, dar inima mea tot grea a rămas.

În zilele următoare am încercat să mă țin ocupată: am mers la piață, am făcut curat prin casă, am croșetat o vestuță pentru nepoata mea Maria. M-am gândit să i-o duc Lanei personal.

Când am ajuns la ușa lor, am auzit voci ridicate din interior:

— Nu mai suport presiunea asta! — striga Lana către soțul ei, Radu. — Toată lumea are părinți care îi ajută! Numai eu trebuie să trag singură!

Am bătut timid la ușă. Lana mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.

— Ce vrei?

— Am venit să-i aduc Mariei o vestuță nouă… Am croșetat-o eu…

A luat vestuța fără să se uite la mine.

— Mulțumesc… Dar nu avem nevoie de asta acum.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am plecat fără să spun nimic.

Pe drum spre casă m-am oprit pe o bancă și m-am uitat la oamenii care treceau grăbiți pe lângă mine. M-am întrebat dacă mai contez pentru cineva. Dacă dragostea unei mame se măsoară în bani sau în gesturi mici.

Seara am primit un mesaj de la Lana: „Scuză-mă că am fost dură. Sunt foarte stresată.” Atât.

Am răspuns: „Te iubesc oricum.”

Nu mi-a mai scris nimic.

Au trecut câteva săptămâni de atunci. Ne vedem rar și vorbim puțin. Eu continui să-i trimit Mariei mici cadouri făcute de mâna mea și să sper că într-o zi Lana va înțelege cât am iubit-o și cât m-am străduit pentru ea.

Uneori mă întreb: oare unde am greșit? Oare dragostea unei mame poate fi vreodată destul? Sau trăim într-o lume în care doar banii contează?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar voi continua să iubesc fără să aștept nimic în schimb.