Când tăcerea devine cel mai puternic strigăt: Povestea Anei și a credinței pierdute

— Ana, nu mai are rost să-l aștepți. Trebuie să mergi mai departe, mi-a spus mama într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îmi ținea mâna peste masa veche din bucătărie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia lună de când Vlad dispăruse. Pur și simplu, într-o dimineață, nu s-a mai întors de la serviciu. Niciun mesaj, niciun semn. Poliția mi-a spus că „oamenii mari dispar uneori”, iar vecinii au început să șușotească: „O fi găsit pe alta”, „Poate are datorii”.

Nu știam ce să cred. Îmi era rușine să ies din casă. Simțeam privirile tuturor pe spatele meu când mergeam la magazin cu copiii de mână. Maria, fetița mea de șase ani, mă întreba în fiecare seară: — Mami, când vine tati acasă?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi pe care le ascundeam sub pernă, noaptea, ca să nu mă vadă copiii. Băiatul meu, Darius, avea doar trei ani și nu înțelegea de ce tata nu îl mai ridică pe umeri.

Într-o zi, am găsit în cutia poștală o scrisoare fără expeditor. Era scrisul lui Vlad: „Iartă-mă, Ana. Nu pot să mă mai întorc. Am greșit prea mult.” Atât. Fără explicații. Fără promisiuni.

Am simțit că mă prăbușesc. Am urlat în pernă până mi-am pierdut vocea. Mama a venit la mine și m-a găsit ghemuită pe podea, cu scrisoarea mototolită în palmă.

— Ana, trebuie să te ridici. Copiii au nevoie de tine. Nu poți să te lași doborâtă acum.

Dar cum? Nu aveam serviciu. Lucrasem part-time la o croitorie care se închisese înainte de pandemie. Banii se terminau. Facturile se adunau pe masă ca niște amenințări mute.

Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, am mers la primărie să cer ajutor social. Doamna de la ghișeu m-a privit peste ochelari:

— Aveți acte doveditoare că sunteți mamă singură? Soțul nu e declarat decedat sau dispărut oficial.

— Dar am scrisoarea asta…

— Nu e suficient. Încercați la biserică sau la ONG-uri.

Am ieșit din clădire cu ochii în lacrimi și cu copiii plângând de frig lângă mine. O doamnă necunoscută mi-a pus o mână pe umăr:

— Nu vă lăsați, doamnă! Și eu am trecut prin asta. Mergeți la părintele Ilie, ajută multă lume.

Am ajuns la biserică și părintele m-a ascultat cu răbdare. Mi-a dat un pachet cu alimente și mi-a spus:

— Dumnezeu nu te lasă la greu, Ana. Dar trebuie să lupți și tu.

În acea noapte, am stat pe întuneric și m-am întrebat: De ce eu? Cu ce am greșit? De ce trebuie să sufere copiii mei?

A doua zi am început să caut anunțuri de muncă pe internetul vecinei. Am găsit un post de femeie de serviciu la o școală din oraș. Salariul era mic, dar era ceva sigur.

La interviu, directoarea m-a privit lung:

— Sunteți sigură că puteți face față? Aveți doi copii mici…

— N-am de ales, doamnă. Vreau doar o șansă.

Am primit postul. În fiecare dimineață mă trezeam la cinci, îi lăsam pe copii la mama și mergeam la școală să spăl podele și să șterg praful din clasele unde altădată visam că voi preda limba română.

Uneori îi auzeam pe profesori râzând:

— Uite-o pe Ana lui Vlad… Cine ar fi crezut?

M-am obișnuit cu rușinea ca și cu foamea. Seara le citeam copiilor povești și le promiteam că într-o zi va fi mai bine.

Într-o sâmbătă, Maria a venit acasă plângând:

— Mami, colegii spun că tata ne-a părăsit pentru că nu suntem buni…

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am luat-o în brațe și i-am spus:

— Nu e vina ta, iubita mea! Tata are problemele lui, dar noi suntem o familie și ne avem una pe alta.

Au trecut luni grele. Am început să cos haine pentru vecine ca să mai câștig un ban. Mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să merg cu ea la spitaluri pline de oameni triști și obosiți.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am primit un mesaj anonim: „Vlad e bine. Nu-l mai căuta.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul din nou. Cineva știa unde e Vlad și nu voia să-mi spună adevărul. Am început să mă întreb dacă nu cumva toată lumea știa ceva ce eu refuzam să accept.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Mihai, un vechi coleg de liceu, la piață.

— Ana… Ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ajutor?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mihai m-a ascultat fără să mă judece și mi-a propus să mă ajute cu temele Mariei la matematică.

Așa a început o prietenie care m-a ajutat să nu mă mai simt atât de singură. Dar tot orașul a început să vorbească: „Ana nu a stat mult singură…”, „Săraca, caută un bărbat care s-o întrețină.”

Am ales să nu mai ascult gura lumii. Pentru prima dată după mult timp am simțit că pot respira din nou.

Astăzi încă nu știu unde este Vlad sau dacă se va mai întoarce vreodată. Dar am învățat că tăcerea poate fi cel mai puternic strigăt al durerii și al curajului.

Mă uit la copiii mei dormind liniștiți și mă întreb: Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce trebuie să fim judecate când încercăm doar să supraviețuim? Poate că împreună putem rupe această tăcere…