Între Ultimatum și Împăcare: Povestea Reuniunii Noastre de Familie

— Nu mai pot! Dacă nu mă ajutați, vând tot și mă duc la azil! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei. Era o seară de sâmbătă, iar masa rămasese neatinsă, aburindă, între mine și copiii mei. Simona, fiica mea cea mare, s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Rareș, băiatul cel mic, a dat ochii peste cap și s-a ridicat de la masă.

— Mamă, iar începi? Nu e chiar așa grav…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când le spuneam că nu mai fac față singură la toate: facturi, cumpărături, doctori, curățenie. Dar niciodată nu m-au luat în serios. De când a murit tatăl lor, totul a căzut pe umerii mei. Ei au viețile lor: Simona e mereu ocupată cu serviciul la bancă și cu copiii ei, Rareș abia dacă trece pe acasă între două joburi și o iubită nouă.

— Nu mai pot să trăiesc așa! am continuat, cu lacrimi în ochi. Voi veniți doar să mâncați și să plecați. Eu nu mai sunt bună decât să vă spăl hainele și să vă gătesc? Dacă nu vă pasă, vând casa asta și mă duc la un cămin de bătrâni! Poate acolo măcar mă bagă cineva în seamă!

Simona a rămas nemișcată. Rareș a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu masa neatinsă și cu sufletul gol. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit: oare am greșit undeva ca mamă? Sau pur și simplu așa e lumea acum?

A doua zi dimineață, Simona a venit devreme. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… iartă-mă. N-am știut că te simți așa. Dar nici eu nu mai pot… Sunt epuizată între serviciu și copii. Dar hai să găsim o soluție…

Am început să plâng amândouă. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că mă ascultă cu adevărat.

— Poate ar trebui să ne întâlnim toți trei și să vorbim serios despre asta, a zis Simona.

Așa am ajuns să ne adunăm din nou la masă, eu, Simona și Rareș. El era încă supărat.

— Mamă, tu chiar ai vinde casa? Dar aici am crescut…

— Da, Rareș. Dacă nu mă ajutați, nu mai are rost să stau aici singură ca un câine.

A urmat o discuție lungă și grea. Am vorbit despre toate: despre cât de greu mi-e fără tatăl lor, despre cât de singură mă simt, despre cât de mult mi-aș dori să fim din nou o familie adevărată.

— Știi ce? a zis Simona la final. Hai să facem un program. În fiecare sâmbătă venim la tine și facem tot împreună: curățenie, cumpărături, gătim. Și dacă ai nevoie de ceva în timpul săptămânii, ne spui.

Rareș a oftat.

— Bine… O să încerc și eu să vin mai des. Poate nu-mi dau seama cât de greu îți e.

N-a fost ușor la început. Primele sâmbete au fost stângace. Simona venea obosită, Rareș era mereu pe fugă. Dar încet-încet am început să râdem din nou împreună. Am gătit sarmale ca pe vremuri, am povestit despre tata, am scos pozele vechi din dulap.

Într-o zi, Simona mi-a spus:

— Mamă… cred că nici eu n-am știut să cer ajutorul tău când mi-a fost greu cu copiii. Poate ne-am îndepărtat prea mult unii de alții…

Am simțit că mi se rupe un nod din suflet. Poate că nu doar eu eram singură — ci toți eram singuri fiecare în felul lui.

Rareș a început să vină cu prietena lui, Irina. Au adus flori pentru grădină și au pus umărul la treabă. Casa a prins viață din nou.

Într-o duminică după-amiază, când stăteam toți pe terasă la o cafea, Rareș s-a uitat la mine și a zis:

— Mamă… îmi pare rău că n-am fost mai atent la tine. Dar promitem că nu te mai lăsăm singură.

Am plâns din nou — dar de data asta de fericire.

Nu știu dacă povestea noastră e specială sau doar trist de obișnuită pentru multe familii din România. Dar știu sigur că uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume ca să-i trezești pe cei dragi din amorțeală.

Acum suntem din nou o familie — imperfectă, dar vie. Și mă întreb: câte mame sau tați mai stau singuri în casele lor, visând la o masă plină de râsete? Oare câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor înainte să fie prea târziu?