Între durere și speranță: Povestea Anei Popescu din sala de nașteri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat printre lacrimi, strângând cearșaful alb al patului de spital cu pumnii încleștați. Lumina rece a neonului îmi bătea în ochi, iar asistenta, o femeie tânără pe nume Mihaela, încerca să mă liniștească. — Ana, respiră adânc. Ești puternică. Încă puțin și îți vei ține băiețelul în brațe.

Dar eu nu mă simțeam deloc puternică. Eram singură, într-o noapte geroasă de ianuarie, într-un salon de la Maternitatea Polizu. Soțul meu, Vlad, nu era acolo. Plecase cu două luni înainte, după o ceartă care ne-a rupt sufletele în două. Mama mea refuza să vorbească cu mine, supărată că am ales să mă mărit cu Vlad împotriva voinței ei. Telefonul meu era plin de mesaje necitite de la sora mea, Irina, care încerca să mă împace cu mama, dar eu nu mai aveam putere să răspund nimănui.

— Ana, trebuie să împingi! — vocea Mihaelei m-a readus în realitate. Am simțit o durere sfâșietoare, ca și cum trupul meu s-ar fi rupt în două. În minte mi-au trecut toate certurile cu Vlad: „Nu ești niciodată mulțumită! Mereu vrei mai mult!” — îmi striga el ultima dată când ne-am văzut. „Nu te-am rugat decât să fii lângă mine acum!” — îi răspunsesem eu, cu lacrimi în ochi.

În salonul vecin, o altă femeie țipa. M-am gândit la mama mea. Când eram mică, îmi spunea mereu: „Ana, tu ești fata mea curajoasă. Orice ar fi, nu renunța.” Dar acum, când aveam cea mai mare nevoie de ea, nu era lângă mine. Oare chiar greșisem atât de mult încât să merit să fiu singură în noaptea asta?

— Încă o dată, Ana! — Mihaela m-a privit în ochi cu blândețe. Am strâns din dinți și am împins cu toată forța rămasă. Într-o clipă care mi s-a părut o eternitate, am auzit primul plânset al fiului meu. Mi l-au pus pe piept — un ghemotoc roșu și cald care mi-a umplut sufletul de o iubire pe care nu credeam că o pot simți vreodată.

Am început să plâng în hohote. Nu mai conta nimic: nici Vlad, nici mama, nici toate greșelile mele. Eram doar eu și el — David. L-am privit cum deschide ochii pentru prima dată și am simțit că tot chinul a meritat.

După câteva ore, când liniștea s-a așternut peste salon, am luat telefonul și am citit mesajele Irinei:

„Ana, te rog răspunde-mi! Mama e îngrijorată, dar nu știe cum să-ți spună.”
„Știu că e greu, dar nu ești singură.”

Am oftat adânc. Oare chiar nu eram singură? Am scris un mesaj scurt: „David s-a născut. Suntem bine.”

La scurt timp, telefonul a sunat. Era Irina.
— Ana! Felicitări! Pot să vin mâine la tine?
— Da… Dar mama?
— O să încerc să o conving. Știi cum e ea… încăpățânată ca o piatră.

Am zâmbit amar. Mama fusese mereu așa: dură la suprafață, dar cu o inimă mare ascunsă sub straturi de orgoliu și frică. Când tata a murit, a rămas singură cu noi două și a făcut tot ce a putut ca să ne crească bine. Poate că nu știa altfel să ne arate dragostea.

A doua zi dimineață, când soarele abia răsărise peste Bucureștiul înghețat, Irina a intrat în salon cu un buchet de lalele galbene.
— Uite cine e aici! — a spus ea veselă.
Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns.
— Îmi pare rău că nu am fost acolo pentru tine… — a șoptit ea.
— Nu e vina ta… Nici a mea… Poate doar viața e de vină.

Irina s-a uitat la David și i-a zâmbit larg.
— E minunat! O să vezi că totul va fi bine.

În acea după-amiază, ușa salonului s-a deschis încet. Mama stătea în prag, cu ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde.
— Ana… pot să intru?
Am dat din cap și ea s-a apropiat încet de pat.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să reacționez… Mi-a fost teamă că vei suferi ca mine…

Am luat-o de mână și am simțit pentru prima dată după mulți ani că suntem din nou mamă și fiică.
— Nu mai contează ce a fost… Acum suntem aici.

Mama s-a uitat la David și lacrimile i-au curs pe obraji.
— Ești atât de curajoasă… Nu știu dacă eu aș fi putut trece singură prin asta.

În acea seară, pentru prima dată după mult timp, am adormit liniștită. David dormea lângă mine, iar mama și Irina stăteau pe scaunele din salon și vorbeau în șoaptă despre viitor.

Au trecut luni de atunci. Vlad a încercat să revină în viața noastră, dar eu eram deja alt om. Am învățat că pot fi puternică chiar și atunci când mă simt slabă. Am învățat că familia nu e perfectă, dar e tot ce avem mai prețios.

Uneori mă întreb: oare câte femei trec singure prin astfel de momente? Câte dintre noi găsim curajul să cerem ajutor sau să iertăm? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre durere și speranță — pentru că între ele există mereu o cale spre lumină.