Când tot ce ai construit se năruie: Povestea unei mame între sacrificiu și trădare

— Cum ai putut să faci asta, Vlad? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au strâns pe marginea mesei din bucătăria mică a căsuței noastre de la marginea orașului. Doru stătea lângă mine, cu privirea pierdută în podea. Vlad, fiul nostru, se uita la noi cu o nepăsare care mă durea mai tare decât orice palmă.

— Mamă, e doar un apartament! Am nevoie de bani, nu de patru pereți goi. Oricum voi v-ați mutat aici, la țară. Ce rost are să stea gol?

Mi-am mușcat buza de jos ca să nu izbucnesc în plâns. Îmi veneau în minte toate nopțile nedormite, toate orele suplimentare făcute la școală, toate zilele în care am ales să nu-mi iau concediu de maternitate ca să putem plăti ratele la apartamentul acela. Doru mă strângea ușor de mână sub masă, semn că simte și el aceeași furie amestecată cu neputință.

Nu am avut niciodată nimic de-a gata. Eu și Doru ne-am cunoscut la facultate, la Iași. El era dintr-un sat din Botoșani, eu dintr-o familie modestă din Vaslui. Ne-am căsătorit tineri, după ce am aflat că sunt însărcinată cu Vlad. Nu ne-am permis luxul unei nunți mari sau al unei luni de miere. Tot ce aveam era dragostea noastră și speranța că vom reuși împreună.

Am muncit amândoi ca profesori suplinitori, schimbând școli și navete interminabile. Când Vlad s-a născut, nu mi-am permis să stau acasă. Am ales laptele praf și am lăsat vina să mă roadă ani de zile. Dar știam că dacă nu muncesc, nu vom avea niciodată casa noastră. Când am reușit să cumpărăm apartamentul cu două camere dintr-un cartier muncitoresc al Iașului, am simțit că am cucerit lumea.

Anii au trecut greu. Vlad a crescut printre manuale vechi și pachete cu mâncare trimise de bunici. Nu i-am putut oferi excursii scumpe sau haine de firmă, dar i-am dat tot ce am avut: timp, răbdare și dragoste. Poate prea multă dragoste, mă gândesc acum. Poate l-am protejat prea tare.

Când Vlad a intrat la facultate la București, am simțit că ni se rupe sufletul. Dar eram mândri. Am decis atunci să ne mutăm la țară, într-o căsuță mică moștenită de la părinții lui Doru. Am renovat-o cu banii strânși din vânzarea unor lucruri vechi și din salariile noastre mici. Apartamentul din Iași i l-am lăsat lui Vlad — să aibă unde să vină acasă oricând vrea.

Nu ne-a spus niciodată că are probleme cu banii. Nici că nu-i ajunge bursa sau că nu se descurcă la București. Am aflat întâmplător, când vecina de la etajul trei m-a sunat să mă întrebe cine sunt noii chiriași ai lui Vlad. Am crezut că e o glumă proastă. Dar când am sunat la Vlad și mi-a spus senin că a închiriat apartamentul pentru a-și plăti cheltuielile și a merge în vacanță cu prietenii, am simțit cum mi se prăbușește lumea.

— Vlad, apartamentul ăla e tot ce avem! Pentru el am muncit toată viața! Nu poți să-l dai pe mâna unor străini fără să ne spui!

— Mamă, nu mai trăim în anii ’90! Toată lumea face bani din chirii. Și oricum, e pe numele meu acum…

M-am uitat la Doru. Ochii lui erau roșii de furie și dezamăgire.

— Vlad, nu despre bani e vorba! E despre respect! Ai luat o decizie fără să ne consulți, fără să-ți pese ce simțim noi…

Vlad a ridicat din umeri.

— Poate că e timpul să vă gândiți mai mult la voi și mai puțin la mine.

A plecat trântind ușa după el. Am rămas singuri în bucătăria rece, cu sufletul golit de sens.

Au trecut zile în care nu am vorbit cu el deloc. Nici el nu ne-a sunat. Doru s-a închis în sine; mergea pe câmp ore întregi fără să spună nimic. Eu plângeam noaptea în pernă, întrebându-mă unde am greșit ca mamă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Doru — el voia să-l dezmoștenească pe Vlad, eu încă speram că va înțelege — am primit un mesaj scurt: „Mamă, pot veni mâine să vorbim?”

A venit abătut, cu ochii încercănați și hainele boțite.

— Nu vreau să vă pierd… Dar simt că nu pot respira sub greutatea așteptărilor voastre… Am nevoie să fac greșelile mele.

Am plâns împreună mult timp în acea seară. L-am iertat? Nu știu dacă pot spune asta cu adevărat. Dar am încercat să-l ascult fără să-l judec. I-am spus cât de mult a durut gestul lui și cât de greu ne-a fost să acceptăm că poate nu-l cunoaștem atât de bine pe cât credeam.

Doru a rămas tăcut mult timp, apoi i-a spus:

— Vlad, tot ce avem e pentru tine. Dar dacă vrei libertate, trebuie să-ți asumi și responsabilitatea pentru alegerile tale.

Vlad a dat din cap încet.

— Vreau doar să știți că vă iubesc… Chiar dacă nu fac mereu ce vă doriți.

Nu știu dacă rana se va vindeca vreodată complet. Dar știu că familia noastră e pusă la încercare acum mai mult ca niciodată.

Mă întreb: oare cât putem ierta ca părinți? Și când devine dragostea noastră o povară pentru copiii noștri?