Nunta fără familie: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să cred că fata asta a noastră chiar se mărită cu el! Am făcut atâtea sacrificii pentru ea, iar acum ne face de râs cu alegerea asta…

Am rămas încremenită pe holul apartamentului părinților mei, cu rochia de mireasă pe braț, ascultându-l pe tata cum vorbea cu mama în bucătărie. Vocea lui era încărcată de dezgust, iar mama încerca să-l liniștească, dar nu reușea decât să ofteze adânc.

— Lasă, Gheorghe, poate nu e așa rău băiatul…

— Nu e rău? E un nimeni! O să ajungă să trăiască în lipsuri, să se chinuie, și totul pentru ce? Pentru că nu a vrut să asculte de noi!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am sprijinit de perete și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi imaginam ziua asta altfel. Îmi imaginam că părinții mei vor fi mândri de mine, că mă vor susține, că vor fi fericiți pentru alegerea mea. Dar nu era așa. Niciodată nu fusese așa, dacă stau bine să mă gândesc.

M-am întors încet și am ieșit din apartament fără să mă vadă nimeni. Pe drum spre casă, am plâns în hohote. Mă simțeam trădată, mică și neînsemnată. Îl iubeam pe Radu, logodnicul meu, și știam că nu e perfect, dar era omul care mă făcea fericită. De ce nu puteau vedea și ei asta?

Când am ajuns acasă, Radu m-a găsit pe canapea, cu rochia mototolită lângă mine.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce plângi?

I-am povestit totul printre sughițuri. S-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Știi că nu trebuie să faci nimic din ce nu vrei. Nunta e a noastră, nu a lor.

— Dar sunt părinții mei… Cum pot să-i exclud din ziua asta?

— Poate că uneori trebuie să ne alegem familia, nu doar să o primim.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte toată noaptea. Am dormit puțin și prost. Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și cu o hotărâre care mă speria: nu voiam ca tata să fie la nunta mea dacă nu mă accepta așa cum sunt.

Am luat telefonul tremurând și i-am scris un mesaj mamei: „Vreau să știți că am auzit tot ce a spus tata ieri. Nu vreau ca la nunta mea să fie oameni care nu mă susțin. Vă rog să nu veniți.”

Nu mi-a răspuns imediat. Orele au trecut greu. La prânz, telefonul a sunat. Era mama.

— Ilinca, te rog… Tata nu a vrut să spună asta… Era supărat…

— Mama, nu mai pot. M-am săturat să fiu mereu fata care trebuie să vă mulțumească pe voi. E nunta mea! Dacă nu puteți fi fericiți pentru mine, atunci mai bine lipsiți.

A început să plângă la telefon. Mi-a spus că mă iubește, că îi pare rău, dar că tata nu poate accepta niciodată alegerile mele. Că el a crescut altfel, că are alte valori.

— Și eu? Eu ce valori am? Eu nu contez?

Am închis telefonul și am simțit un gol imens în suflet. Radu m-a ținut de mână toată ziua. Prietenele mele au încercat să mă înveselească, dar nimic nu avea gust sau culoare.

Ziua nunții a venit ca o furtună. Am mers la starea civilă cu inima strânsă. Radu era emoționat, dar încerca să pară puternic pentru mine. Prietenii noștri erau acolo, zâmbitori și gălăgioși. Dar locurile goale din sală mă dureau ca niște ace în inimă.

După ceremonie, am ieșit afară și am văzut-o pe mama stând la distanță, cu ochii roșii de plâns. Tata nu era cu ea. M-am apropiat încet.

— Ilinca…

— Mama…

Ne-am îmbrățișat fără cuvinte. Am simțit cum lacrimile ei îmi udă umărul.

— Îmi pare rău…

— Și mie…

A plecat repede, ca și cum i-ar fi fost teamă că tata ar putea afla că a venit.

Petrecerea a fost frumoasă, dar eu eram doar pe jumătate acolo. Dansam cu Radu și zâmbeam pentru poze, dar în sufletul meu era o rană deschisă.

Au trecut luni de atunci și încă nu am vorbit cu tata. Mama îmi scrie din când în când mesaje scurte: „Sper că ești bine.” „Mi-e dor de tine.” Dar eu nu știu dacă voi putea vreodată să trec peste acea zi.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare trebuia să-mi calc pe suflet și să-i las să vină? Sau e mai important să-mi apăr demnitatea și liniștea sufletească?

Poate că niciodată nu vom ști ce e corect într-o astfel de situație… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?