Unde am greșit cu fiul meu? Povestea unei mame care nu mai recunoaște valorile familiei

— Nu mai suport, mamă! Mereu ai ceva de comentat la ce facem noi! a izbucnit Vlad, fiul meu, trântind ușa bucătăriei. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. Nu era prima dată când discuția despre bani sfârșea așa, dar de data asta simțeam că s-a rupt ceva între noi.

Am crescut într-o familie modestă din Ploiești. Tata lucra la rafinărie, mama era croitoreasă. Am învățat de mică să strâng fiecare leu, să nu arunc mâncarea și să repar hainele vechi. Când l-am cunoscut pe Sorin, soțul meu, amândoi visam să avem o casă a noastră și copii pe care să-i învățăm aceleași valori. Am muncit din greu, am pus bani deoparte, am renunțat la vacanțe ca să putem plăti avansul pentru apartament. Când s-a născut Vlad, am simțit că tot efortul nostru are un sens.

Dar Vlad a crescut într-o altă lume. După Revoluție, totul s-a schimbat: magazinele s-au umplut de lucruri colorate, televizoarele au început să arate reclame la tot pasul, iar copiii nu mai visau la biciclete Pegas, ci la telefoane și excursii în străinătate. Am încercat să-l ținem cu picioarele pe pământ: „Nu avem bani de aruncat pe prostii”, îi spuneam mereu. Dar poate că am fost prea stricți sau poate prea permisivi uneori, nu știu…

Acum Vlad are 30 de ani și e căsătorit cu Andreea. Stau cu chirie într-un apartament mic din București. Amândoi au joburi bune – el IT-ist, ea contabilă – dar banii parcă se evaporă. În fiecare weekend îi văd pe Facebook la restaurante noi, la festivaluri sau city-break-uri. Când îi întreb de ce nu strâng pentru avansul la un apartament, ridică din umeri: „Viața e scurtă, mamă! Nu vreau să trăiesc ca voi, cu frica zilei de mâine.”

Sorin încearcă să mă liniștească: „Lasă-i să-și trăiască viața cum vor ei. Noi ne-am făcut datoria.” Dar eu nu pot. Noaptea mă răsucesc în pat și mă gândesc: dacă rămân fără job? Dacă se îmbolnăvesc? Cine îi ajută? Noi nu mai avem putere nici bani ca altădată.

Ultima ceartă a început când le-am sugerat să renunțe la vacanța din Grecia și să pună banii deoparte. Andreea a oftat teatral: „Maria, nu vreau să ajung ca voi, să mă uit la fiecare leu.” Vlad s-a înroșit la față: „Nu mai suportați că vrem altceva de la viață?!”

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Îmi venea să țip: „Nu e vorba despre mine! E vorba despre voi! Despre viitorul vostru!” Dar nu am spus nimic. Am rămas acolo, privind blocurile gri și gândindu-mă la copilul meu care nu mai e copil, dar nici adult responsabil.

În acea seară, Sorin mi-a spus încet:
— Poate că am greșit undeva… Poate că i-am dat prea mult sau prea puțin. Dar trebuie să-i lăsăm să-și dea singuri cu capul de prag.

Nu pot accepta asta. Îmi amintesc cum Vlad venea acasă cu genunchii juliți și plângea că l-au bătut copiii mai mari pentru că nu avea minge nouă. Atunci i-am promis că va avea tot ce-i trebuie dacă muncește și e chibzuit. Acum are tot ce vrea, dar nu știe ce înseamnă să lupți pentru ceva.

A doua zi am încercat iar să vorbesc cu el:
— Vlad, știi că nu vreau decât binele vostru…
— Mamă, te rog! Nu mai vreau discuția asta! Suntem adulți, știm ce facem!
— Dar dacă…
— Gata! Nu mai vreau!

A plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu masa plină și sufletul gol.

De atunci evităm subiectul banilor. Vorbim despre vreme, despre serviciu, despre nimicuri. Dar între noi s-a ridicat un zid rece. Mă simt vinovată – poate că am fost prea insistentă, poate că nu i-am dat destul credit. Dar cum poți sta liniștit când vezi că propriul tău copil merge spre prăpastie?

Sora mea, Elena, mi-a zis într-o zi:
— Maria, lasă-i! Așa e generația asta! N-ai ce le face…
Dar eu nu pot. Îmi vine să-i zgudui și să le spun: „Viața nu e doar distracție! Vine o zi când rămâi singur și trebuie să ai ceva al tău!”

Într-o seară m-am întâlnit cu o vecină, doamna Stanciu. Și ea trece prin același lucru cu fiica ei:
— Parcă nu mai avem nicio putere asupra lor… Parcă tot ce-am muncit noi s-a risipit!
Am oftat amândouă și ne-am privit cu ochii umezi.

Poate că lumea s-a schimbat prea repede pentru noi. Poate că valorile noastre nu mai au loc în viața lor modernă. Dar inima mea de mamă nu poate sta liniștită.

Mă întreb mereu: unde am greșit? Oare chiar suntem noi vinovați că ei nu știu ce înseamnă sacrificiul? Sau pur și simplu lumea lor e alta și trebuie să-i lăsăm să-și găsească singuri drumul?

Voi ce ați face în locul meu? Cum poți ajuta fără să rănești? Cum poți fi părinte când copilul tău refuză orice sfat?