Între două lumi: Povestea unei mame plecate la muncă în străinătate

— Nu te iert, mamă! Ai ales banii în locul meu!
Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stătea în fața mea, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie. Avea 32 de ani, dar în acea clipă am văzut în ea fetița de 12 ani pe care am lăsat-o în urmă, într-o garsonieră din București, cu bunica ei bolnavă și un tată care nu-i mai răspundea la telefon.

Îmi amintesc perfect ziua despărțirii. Era o dimineață rece de octombrie. Ana nu voia să se trezească, se ascunsese sub plapumă și refuza să mă privească. Am încercat să-i explic: „Trebuie să plec, iubita mea. Nu avem cu ce plăti chiria, nu avem bani de mâncare. Promit că mă întorc repede.”

— Toată lumea promite, dar nimeni nu se ține de cuvânt! a țipat ea, cu vocea spartă de plâns.

Avea dreptate. Fusesem nevoită să divorțez de tatăl ei când Ana avea doar trei ani. El era alcoolic, iar nopțile noastre erau pline de scandaluri și teamă. După divorț, am rămas singure. Salariul meu de vânzătoare abia ne ajungea pentru strictul necesar. Facturile se adunau, iar datoriile la întreținere creșteau lună de lună. Într-o zi, administratorul blocului mi-a spus pe un ton rece:

— Dacă nu plătiți până la sfârșitul lunii, vă dăm afară.

Atunci am decis să plec în Italia. O vecină mi-a spus că acolo găsești de muncă la curățenie sau ca îngrijitoare de bătrâni și poți trimite bani acasă. Am făcut rost de bani pentru bilet vânzând verigheta și câteva bijuterii de familie. I-am lăsat Anei o scrisoare și promisiunea că mă voi întoarce la fiecare Crăciun.

Primii ani au fost un coșmar. M-am angajat ca badantă la o bătrână severă din Milano. Munceam 14 ore pe zi, dormeam pe o saltea sub scări și plângeam noaptea în pernă. Trimiteam aproape tot ce câștigam acasă. Ana nu-mi răspundea la telefon decât rar și scurt:

— Sunt bine. Nu mai suna.

Mama mea, care avea grijă de ea, îmi spunea că Ana se închide în cameră și nu vorbește cu nimeni. Într-un an, când m-am întors acasă de Crăciun, am găsit-o schimbată: tunsă scurt, cu ochii goi și reci.

— Nu mai sunt copilul tău, mi-a spus atunci.

Anii au trecut. Am schimbat mai multe familii în Italia, am reușit să trimit bani pentru ca Ana să meargă la liceu și apoi la facultate. Am plătit chiria, datoriile și i-am cumpărat chiar și un laptop nou când a intrat la Universitate. Dar distanța dintre noi a crescut cu fiecare an.

Când a terminat facultatea, Ana mi-a trimis un mesaj sec: „Nu veni la festivitate. Nu vreau să te vad.”

Am simțit că tot sacrificiul meu a fost în zadar. M-am întors acasă doar după ce mama s-a îmbolnăvit grav. Ana avea deja 28 de ani și lucra ca psiholog la o școală din București. Ne-am întâlnit rar și conversațiile noastre erau mereu tensionate.

Într-o seară, după ce am încercat să-i spun cât de mult îmi pare rău că am lipsit din viața ei, Ana a izbucnit:

— Tu nu ai fost aici când am avut nevoie de tine! Când m-au bătut colegii în curtea școlii, când am avut primul coșmar după ce tata a venit beat acasă și a spart ușa… Tu unde erai? Îmi trimiteai bani, dar eu voiam o mamă!

Am plâns atunci cum nu mai plânsesem niciodată. Îmi doream să pot da timpul înapoi, să aleg altfel, dar știam că nu aveam opțiuni reale atunci. Fără banii trimiși din Italia, am fi ajuns pe stradă.

Acum, la 59 de ani, stau singură într-un apartament mic din Drumul Taberei. Ana vine uneori să mă vadă, dar discuțiile noastre sunt scurte și reci. Încerc să-i arăt că o iubesc, îi gătesc mâncărurile preferate din copilărie — ciorbă de perișoare și papanași — dar ea mănâncă în tăcere și pleacă repede.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul meu a meritat prețul pierderii legăturii cu propriul copil. Oare câți părinți din România trăiesc aceeași dramă? Câți copii cresc fără părinți pentru că aceștia sunt nevoiți să plece peste hotare?

Mă uit la poza Anei de pe raft — avea 8 ani atunci, zâmbea larg cu două codițe împletite — și mă întreb: oare va veni vreodată ziua când mă va ierta? Sau rănile trecutului sunt prea adânci ca să mai poată fi vindecate?

Poate că dragostea nu e doar despre prezență fizică sau bani trimiși acasă. Poate că e nevoie de timp și răbdare ca să reconstruim ceea ce am pierdut. Dar oare timpul mai are răbdare cu noi?