Între două iubiri: Povestea unei mame sfâșiate de alegerile fiului său

— Nu pot să cred, Vlad! Cum ai putut să faci asta? Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca piatra. Era o seară de toamnă târzie, cu ploaie măruntă ce bătea în geamurile apartamentului nostru din Pitești. Vlad stătea în fața mea, cu ochii în pământ, iar Ioana, nora mea, plângea în camera copiilor. Blizanii lor, Andrei și Daria, aveau doar opt luni.

— Mamă, te rog… Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc în minciună. O iubesc pe Ana. Am încercat să lupt pentru familie, dar nu mai pot.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima. Îl crescusem singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Vlad avea doar șase ani. Îmi promisesem că voi face orice ca el să nu simtă lipsa unei familii unite. Și acum, tocmai el era cel care rupea totul.

— Și copiii? Și Ioana? Ce faci cu ei? Ce facem noi?

Vlad a ridicat din umeri, cu ochii roșii de lacrimi. — O să am grijă de ei. N-o să-i las la greu. Dar nu mai pot trăi o minciună.

Apoi a plecat. Ușa s-a trântit încet, dar ecoul ei a rămas în sufletul meu ani la rând.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am încercat să-mi adun familia de pe jos, ca pe niște cioburi de sticlă spartă. Ioana a rămas singură cu copiii. Am încercat s-o ajut cât am putut: duceam copiii la grădiniță, găteam pentru ei, îi luam în weekenduri la mine. Dar Vlad… Vlad venea rar. De fiecare dată când intra pe ușă cu Ana, noua lui iubită, simțeam cum mă strâng pereții casei.

— Mamă, Ana e parte din viața mea acum. Te rog să o accepți.

Nu puteam. Nu voiam. Ana era tânără, frumoasă, mereu zâmbitoare și politicoasă cu mine. Dar pentru mine era simbolul sfârșitului: sfârșitul familiei mele, al visurilor mele de mamă și bunică.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră la mine acasă, Ioana a venit să-i ia.

— Elena, știu că îți e greu… Dar nu e vina Anei. Vlad a ales. Eu am ales să merg mai departe pentru copii.

Am izbucnit în plâns.

— Ioana, tu ai puterea pe care eu n-o am. Eu nu pot să-l iert. Nu pot să accept că fiul meu a distrus totul.

— Poate că nu trebuie să-l ierți pentru el… ci pentru tine. Ca să poți merge mai departe.

Cuvintele ei m-au urmărit nopți întregi. M-am întrebat dacă nu cumva sunt o mamă rea pentru că nu pot să-mi accept fiul așa cum este acum. M-am simțit vinovată față de el, față de Ioana și față de nepoți.

Într-o zi, Andrei m-a întrebat:

— Bunico, de ce nu vine tati mai des?

Mi s-a rupt sufletul. Ce puteam să-i spun? Că tatăl lui a ales alt drum? Că eu nu pot să-l iert?

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă evitau; nu voiau să audă mereu aceleași povești despre cât de mult sufăr din cauza lui Vlad. Sora mea mi-a spus:

— Elena, trebuie să-ți vezi de viața ta! Vlad e adult. Lasă-l să-și asume alegerile!

Dar cum poți lăsa inima ta de mamă la ușă?

Într-o duminică, Vlad a venit singur la mine.

— Mamă… știu că te-am dezamăgit. Știu că ai suferit din cauza mea. Dar eu… eu am nevoie de tine în viața mea. Ana e însărcinată.

Am simțit că mă prăbușesc.

— Și Ioana? Și copiii tăi? Ce faci cu ei?

— Încerc să fiu un tată bun pentru toți copiii mei… Dar am nevoie și de tine, mamă.

Atunci am izbucnit:

— Ai nevoie de mine doar când ți-e greu! Dar când ai distrus totul… unde era nevoia ta de familie?

Vlad a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgând pe obraji și cu o durere surdă în piept.

Au trecut luni întregi până când am reușit să vorbesc din nou cu el fără reproșuri. M-am dus la biserică, am vorbit cu preotul satului nostru natal din Argeș.

— Iertarea nu înseamnă uitare sau acceptare a răului, mi-a spus el. Înseamnă să-ți eliberezi sufletul ca să poți merge mai departe.

Am început să mă rog pentru liniște. Să mă rog pentru Vlad, pentru Ioana și pentru Ana. Să mă rog pentru copiii mei și pentru nepoții mei.

Dar încă mă doare. Încă nu pot privi familia noastră fără să simt un gol imens.

Mă întreb în fiecare zi: oare sunt o mamă rea dacă nu pot ierta? Oare dragostea de mamă are limite? Sau poate că iertarea vine doar atunci când încetăm să mai judecăm și învățăm să iubim altfel?