„Mama m-a trădat și a lăsat totul surorii mele”: Povestea unei moșteniri care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam față în față cu sora mea, la masa din bucătăria apartamentului pe care îl considerasem mereu al meu.

Irina mă privea cu ochii reci, aproape străini. Pe masă, printre cănile de cafea neterminate, zăceau actele de succesiune. Mama murise de doar două săptămâni, iar încăperea mirosea încă a lumânări și a flori ofilite de la parastas. Nu apucasem să-mi revin din șocul pierderii, că deja trebuia să mă lupt pentru ceea ce credeam că mi se cuvine.

— Nu eu fac asta, Ana. Mama a decis. Așa scrie în testament. Apartamentul ăsta e acum al meu, a spus Irina, fără să clipească.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Cum adică? Părinții noștri cumpăraseră două apartamente: unul pentru mine, unul pentru ea. Așa ni se spusese mereu. După ce tata s-a stins, mama a rămas retrasă, tot mai tăcută. Eu veneam des la ea, îi făceam cumpărături, îi aduceam medicamente. Irina era mereu ocupată, plecată prin țară cu serviciul ei de PR la o firmă mare din București.

— Dar tu nici măcar nu ai stat aici! Am renovat totul din banii mei! am strigat, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

Irina a ridicat din umeri:

— Nu e vina mea că mama a avut încredere în mine. Poate dacă nu te certai cu ea înainte să moară…

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Îmi răsunau în minte ultimele discuții cu mama. Da, ne certasem. Îi reproșasem că o favorizează pe Irina, că îi trimite bani și îi plătește ratele la mașină. Mama plângea atunci și mi-a spus: „Tu ai tot timpul ceva de reproșat. Irina mă lasă să fiu eu însămi.”

Nu am crezut niciodată că vorbele acelea vor avea urmări atât de grave. Acum, după moartea ei, mă simțeam trădată nu doar de sora mea, ci și de propria mamă.

În zilele următoare am încercat să găsesc o cale legală să contest testamentul. Avocatul mi-a spus:

— Doamnă, dacă actele sunt în regulă și mama era lucidă când le-a semnat, nu aveți șanse mari. Poate doar dacă demonstrați influență nejustificată sau abuz emoțional.

Am început să caut printre lucrurile mamei orice indiciu că ar fi fost manipulată. Am găsit zeci de mesaje de la Irina: „Mamă, nu-i spune Anei despre banii pe care mi i-ai dat”, „Ana nu te înțelege, doar eu sunt lângă tine.” Fiecare rând era ca un cuțit răsucit în rană.

Într-o seară, am sunat-o pe mătușa Mariana, sora mamei:

— Tu știai ceva? De ce a făcut mama asta?

A oftat greu la telefon:

— Ana, mama ta era foarte supărată pe tine după ultima ceartă. Spunea că nu mai vrea scandaluri și că Irina o face să se simtă iubită. Dar eu cred că s-a simțit singură și s-a agățat de cine i-a dat atenție atunci.

M-am prăbușit pe podea, plângând ca un copil. Toată viața am încercat să fiu fiica perfectă: să am grijă de părinți, să nu-i supăr. Dar nu am știut niciodată cum să-i spun mamei cât de mult o iubesc fără să par slabă sau dependentă.

Irina a venit după câteva zile să-și ia „lucrurile”. A intrat cu un agent imobiliar după ea.

— Ana, trebuie să te muți până la sfârșitul lunii. Am găsit deja chiriași.

— Cum poți să fii atât de rece? Suntem surori!

— Suntem adulte. Fiecare pentru el.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am început să împachetez cutii cu haine și amintiri: poze cu tata râzând la grătare în curte, felicitări făcute de mână pentru ziua mamei, scrisori vechi din taberele copilăriei. Fiecare obiect era o rană nouă.

Prietenii mei au încercat să mă ajute:

— Ana, nu lăsa banii să vă despartă! Poate găsiți o cale să împărțiți totul echitabil!

Dar Irina nu voia să audă de compromisuri. Pentru ea era doar o tranzacție imobiliară. Pentru mine era pierderea ultimului colț de acasă.

Într-o noapte, am visat-o pe mama. Era tânără, cu părul prins în coc și zâmbea larg:

— Ana, iartă-mă! N-am știut cum să vă iubesc pe amândouă la fel…

M-am trezit plângând și cu un gol imens în suflet. Am realizat că nu apartamentul mă durea cel mai tare, ci faptul că nu mai aveam cui să-i spun „mamă”. Că legătura noastră fusese mereu fragilă și plină de neînțelegeri nespuse.

Acum stau într-o garsonieră micuță, cu cutiile încă nedesfăcute și mă întreb: oare chiar merită banii să distrugem tot ce ne-a legat ca familie? Sau poate adevărata moștenire e tocmai lecția amară pe care am primit-o?

Poate voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sângele e mai gros decât banii sau invers?