Când telefonul sună și doare: Povestea unei mame românce și a fiicei sale îndepărtate

— Mamă, am nevoie de bani. Nu mă descurc luna asta. Te rog, nu mă certa iar!

Vocea Anei răsună în receptor, tăioasă și grăbită, ca și cum ar vrea să termine repede discuția. Stau pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, și simt cum mi se strânge inima. Înainte, când suna Ana, săream de bucurie. Acum, fiecare apel e ca o rană nouă.

— Ana, știi că nu e ușor nici pentru noi… Tata abia a ieșit la pensie, iar eu… — încerc să-i explic, dar mă întrerupe.

— Mamă, nu-mi ține predici! Dacă nu poți, spune direct. Am destule pe cap!

Închid ochii și încerc să-mi stăpânesc lacrimile. Petru intră în cameră și mă privește cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— A sunat iar? — întreabă el încet.

Dau din cap. Nu mai am putere să vorbesc. Petru oftează și se așază lângă mine.

— Mariana, nu putem să-i dăm mereu. Ne-am vândut deja verighetele ca să o ajutăm cu chiria. Cât o să mai țină așa?

Îmi amintesc de zilele când Ana era mică și venea acasă cu obrajii roșii de la joacă. Îmi povestea tot ce i se întâmpla la școală, râdea cu poftă și mă îmbrățișa strâns. Acum, între noi e doar un fir rece de telefon și o listă nesfârșită de nevoi.

Ana a plecat la București după facultate. A zis că vrea să fie independentă, să nu mai depindă de nimeni. La început ne suna des: „Mamă, am găsit un job!”, „Mamă, am cunoscut pe cineva!”, „Mamă, mi-e dor de voi!”. Apoi telefoanele s-au rărit. Și când sunau, era doar pentru bani.

Într-o seară, după ce i-am trimis ultimii bani din economii, m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Petru m-a găsit acolo, cu capul în mâini.

— Nu mai pot, Petru. Parcă nu mai e fata mea. Parcă suntem doar un bancomat pentru ea.

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Poate trece printr-o perioadă grea. Dar trebuie să-i spunem adevărul. Nu mai avem de unde.

A doua zi am sunat-o pe Ana. Mi-a răspuns după câteva încercări.

— Ce e?

— Ana, trebuie să vorbim serios. Nu mai avem bani să-ți trimitem. Tata e bolnav, eu lucrez doar câteva ore pe zi… Trebuie să te descurci singură.

A urmat o tăcere grea.

— Deci nu mă mai ajutați? Bine! — a zis ea și a închis brusc.

Au trecut săptămâni fără niciun semn de la ea. M-am simțit vinovată, ca și cum aș fi trădat-o. M-am întrebat iar și iar: unde am greșit? Am fost prea protectoare? Prea permisivă? Sau poate prea severă?

Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, telefonul a sunat din nou. Am tresărit speriată.

— Mamă… — vocea Anei era stinsă. — Îmi pare rău că am țipat la tine. Mi-e greu aici. Am pierdut jobul și nu știu ce să fac…

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Ana, nu trebuie să treci singură prin asta. Dar trebuie să înveți să ceri ajutor altfel… Să vorbești cu noi, nu doar să ceri bani.

A plâns în hohote la telefon. Pentru prima dată după mult timp am simțit că e iar fata mea.

— O să încerc… Promit.

Au trecut luni de atunci. Ana a început să ne sune mai des, uneori doar ca să ne povestească ce a mai făcut sau ce filme a văzut. Nu-i ușor nici pentru ea, nici pentru noi. Dar încercăm să reconstruim ceva ce părea pierdut.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să dai unui copil ca să nu-l pierzi? Și cât de mult trebuie să-l lași să sufere ca să învețe singur? Poate că răspunsul nu-l voi afla niciodată… Dar voi ce ați face în locul meu?