În Cercul Închis: Când O Mamă Își Pierde Fiul

— Vlad, nu pot să cred că te gândești să te întorci la ea! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei noastre mici din Pitești.

Fiul meu stătea în fața mea, cu umerii aduși și privirea pierdută. Avea 32 de ani, dar în acea clipă părea din nou băiatul speriat care venea la mine după ce se certa cu copiii din fața blocului.

— Mamă, nu înțelegi… Nu pot să trăiesc fără ea. Am încercat. Am crezut că o să fie mai bine după divorț, dar nu e. E ca și cum mi-ar lipsi aerul.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l ascund de toată suferința lumii, dar știam că nu mai pot face asta. Era bărbat acum, cu propriile lui răni și alegeri.

— Vlad, ai uitat cum te-a făcut să suferi? Ai uitat nopțile în care nu puteai dormi? Ai uitat cum ai venit acasă plângând, spunând că nu mai poți?

El a tăcut. S-a ridicat încet de la masă și a privit pe fereastră. Ploaia curgea șiroaie pe sticlă, ca niște lacrimi pe obrajii mei.

— Poate că merit să sufăr, a spus el încet. Poate că asta e dragostea. Să te doară.

Am rămas singură în bucătărie mult după ce a plecat. Am spălat farfuriile mecanic, încercând să-mi alung gândurile. Dar nu puteam să nu mă întreb: unde am greșit? Cum am ajuns aici?

Vlad fusese mereu un copil sensibil. Tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit pe brânci ca să-i ofer tot ce avea nevoie: haine curate, mâncare caldă, dragoste. Poate prea multă dragoste. Poate l-am protejat prea tare.

Când a cunoscut-o pe Irina, am simțit că ceva nu e în regulă. Era frumoasă, dar rece. Îl privea pe Vlad ca pe un trofeu. La început am încercat să mă apropii de ea — i-am făcut prăjituri, am invitat-o la masă de Paște — dar mereu părea că nu sunt suficient de bună pentru ea.

Când au anunțat că se căsătoresc, am zâmbit și am plâns în același timp. Nunta a fost frumoasă, dar Vlad era tensionat. După doi ani au început certurile. Irina voia mai mult: o casă mai mare, vacanțe scumpe, un alt stil de viață. Vlad muncea până târziu la service-ul auto unde era mecanic, dar banii nu ajungeau niciodată.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad pe banca din fața blocului, cu capul în mâini.

— Mamă, nu mai pot. Nu sunt suficient pentru ea.

L-am ținut în brațe atunci și i-am spus că e destul pentru mine. Dar nu era destul pentru el.

Divorțul a fost urât. Irina a plecat cu tot ce au avut împreună: mobila, televizorul, chiar și pisica lui Vlad. El s-a mutat înapoi la mine, într-o cameră mică tapetată cu postere vechi cu mașini.

Am crezut că o să se vindece cu timpul. Am încercat să-l fac să iasă cu prietenii lui din liceu — Radu și Cătălin — dar el refuza mereu.

— Nu mă mai regăsesc cu ei, mamă. Parcă toți au viețile lor puse la punct și eu… eu sunt un eșec.

Am început să gătesc felurile lui preferate: ciorbă de perișoare, sarmale, clătite cu gem de prune. Îl așteptam seara cu masa pusă și televizorul dat încet pe știri. Uneori povesteam despre vremurile când era mic și mergeam împreună la pescuit pe Argeș.

Dar Vlad devenea tot mai absent. Stătea ore întregi pe telefon, scria mesaje și zâmbea trist.

Într-o zi am găsit pe masa din sufragerie o scrisoare de la Irina. O invita la o cafea „ca între prieteni”. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

— Vlad, te rog… Nu te duce! Nu vezi că te joacă pe degete?

— Mamă, nu poți înțelege! Nu e așa cum crezi tu!

A izbucnit atunci într-un plâns furios și a trântit ușa după el. Am rămas singură cu spaima că îl pierd definitiv.

Zilele următoare au trecut greu. Vlad venea târziu acasă sau deloc. Îl sunam și nu răspundea. Într-o noapte m-am trezit speriată și am ieșit pe balcon să-l aștept. Când a apărut, avea ochii roșii și mirosea a alcool.

— Mamă… iartă-mă… Nu știu ce să fac…

L-am dus în pat ca pe un copil bolnav și i-am șters fruntea cu un prosop ud. În acea noapte m-am rugat pentru el cum nu m-am rugat niciodată.

A doua zi mi-a spus că s-a împăcat cu Irina și că vrea să se mute la ea.

— Vlad… dacă asta te face fericit… dar promite-mi că ai grijă de tine!

Nu mi-a răspuns. Și-a strâns câteva haine într-un rucsac vechi și a plecat fără să privească înapoi.

De atunci au trecut luni de zile. Vorbim rar la telefon — scurt, politicos, ca doi străini care au uitat limba iubirii dintre mamă și fiu.

Uneori mă întreb dacă nu cumva eu sunt de vină pentru tot ce s-a întâmplat. Dacă l-am sufocat prea mult sau dacă n-am știut când să-l las să cadă singur.

Stau seara pe canapea și privesc pozele cu el mic — zâmbind larg la serbarea de la grădiniță sau alergând prin ploaie cu galoșii galbeni — și mă întreb: oare cât de mult trebuie să iubești ca mamă ca să știi când să te oprești? Oare dragostea noastră îi ajută sau îi ține captivi?

Poate că fiecare mamă își pierde fiul într-un fel sau altul. Dar oare cât doare până când îl poți lăsa să plece fără să te pierzi pe tine însăți?