Tăcerea care ne-a despărțit: Povestea unei iubiri neîmplinite

— Nu mai pot, Lucian! Nu mai pot să fiu doar o umbră în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele. El stătea la televizor, cu ochii pierduți în meciul de fotbal, ca și cum n-ar fi auzit nimic. Am simțit cum lacrimile mi se preling pe obraji, dar nu m-am oprit din spălat. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește.

— Ce-ai pățit iar, Maria? a întrebat el, fără să-și desprindă privirea de la ecran.

— Nimic… doar că mi-e greu. Mi-e greu să fac totul singură. Să mă ocup de copii, de casă, de tine… Și tu nici măcar nu vezi.

A oftat scurt, iritat:

— Asta e treaba femeii, nu? Eu muncesc toată ziua la service, vin rupt acasă. Ce vrei să mai fac?

M-am uitat la el și am simțit cum ceva din mine se rupe. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fiecare dată, răspunsul era același: „Asta e treaba femeii.”

Mă numesc Maria Popescu și am 36 de ani. Sunt căsătorită cu Lucian de 14 ani și avem doi copii: Ana, de 12 ani, și Vlad, de 8 ani. Locuim într-un apartament mic din Ploiești, într-un bloc vechi cu pereți subțiri, unde certurile noastre răsunau uneori până la vecini.

Când l-am cunoscut pe Lucian, era alt om. Sau poate eu eram altfel. Aveam 22 de ani și visam la o familie mare, la dragoste și la liniște. El era tânăr mecanic auto, cu ochi albaștri și zâmbet larg. M-a cucerit cu glumele lui și cu promisiunea că „o să avem tot ce ne dorim”.

Anii au trecut repede. După nuntă, am rămas însărcinată cu Ana. Am renunțat la facultate ca să stau acasă cu copilul. Lucian a început să lucreze din ce în ce mai mult. Seara venea obosit, mânca și se trântea pe canapea. Eu eram mereu în mișcare: spălam, găteam, făceam teme cu copiii. Dacă îndrăzneam să-i cer ajutorul, ridica din umeri:

— Nu mă pricep eu la astea. Lasă că te descurci tu.

La început am crezut că e o perioadă grea și că lucrurile se vor schimba. Dar nu s-au schimbat niciodată. Ba chiar s-au înrăutățit. După ce s-a născut Vlad, m-am simțit tot mai singură. Prietenele mele ieșeau la cafea sau mergeau la sală; eu nu aveam timp nici să-mi tai unghiile.

Mama mea venea uneori să mă ajute și mă certa:

— Așa sunt bărbații, mamă! Tu trebuie să ții casa. Să nu-l superi pe Lucian, că bărbatul pleacă dacă nu-i bine acasă.

Dar eu nu voiam doar să „țin casa”. Voiam să fiu văzută, auzită, iubită. Voiam să simt că suntem o echipă.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami, de ce nu vine tati niciodată la serbare? Toți copiii au părinții acolo…

Am simțit un nod în gât. I-am promis că o să vorbesc cu el.

— Lucian, te rog frumos… Ana are serbare vineri. Poți să vii?

— Nu pot, am treabă la service. Spune-i că o să-i iau ceva frumos după.

Ana a plâns toată seara. Eu am plâns după ce a adormit ea.

Au fost ani în care am încercat să vorbesc cu el despre noi. Despre cât de mult mă doare distanța dintre noi. Dar Lucian nu știa să vorbească despre sentimente.

— Ce vrei să-ți spun? Te iubesc! Nu vezi că muncesc pentru voi?

Dar eu voiam altceva: voiam să simt că suntem împreună în toate astea.

Într-o zi de primăvară, după o ceartă urâtă despre bani — pentru că mereu era vorba și despre bani — am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu. M-am întrebat dacă viața mea chiar asta trebuia să fie: o succesiune de zile identice, pline de tăceri apăsătoare și așteptări neîmplinite.

Prietenii noștri — sau mai bine zis ai lui — râdeau la grătare despre „neveste cicălitoare” și „bărbați adevărați”. Eu zâmbeam forțat și mă simțeam tot mai străină printre ei.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, am încercat din nou:

— Lucian… tu ești fericit?

S-a uitat la mine ca la un extraterestru:

— Ce întrebare e asta? Avem casă, copii sănătoși… Ce-ți mai trebuie?

— Îmi trebuie să fim aproape unul de altul… Să simt că trăim împreună, nu doar alături…

A dat din cap și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În acea noapte am stat trează până dimineața. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc: colegele de la școală (unde m-am angajat ca femeie de serviciu), vecinele mele din bloc — toate păreau să ducă aceeași luptă mută cu bărbații lor. Toate păreau obosite, dar resemnate.

M-am întrebat dacă e ceva greșit cu mine pentru că nu pot accepta această tăcere ca pe un dat al vieții.

Într-o duminică dimineață, când copiii se jucau în sufragerie și Lucian citea ziarul (de fapt se uita la poze), am spus răspicat:

— Lucian, vreau să mergem la consiliere de cuplu.

A izbucnit în râs:

— Ce prostii mai sunt și astea? Noi nu suntem nebuni!

— Nu suntem nebuni… dar suntem nefericiți.

S-a ridicat nervos și a trântit ușa după el.

După acea zi nu am mai încercat să-l conving. Am început să citesc despre relații, despre cum poți schimba ceva când celălalt nu vrea să audă nimic nou. Am început să vorbesc cu Ana despre cum ar trebui să fie respectul într-o familie; i-am spus că are dreptul să ceară ajutor și afecțiune.

Într-o zi am primit un mesaj de la o veche prietenă din liceu, Irina:

„Maria, hai la o cafea! Mi-e dor de tine.”

Am acceptat fără ezitare. Am povestit ore întregi despre viețile noastre ratate sau poate doar rătăcite. Irina mi-a spus:

— Maria, meriți mai mult decât tăcere și oboseală. Poate ar trebui să te gândești ce vrei tu cu adevărat…

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit iar eu stingeam lumina în bucătărie, m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut: ochi obosiți, cearcăne adânci, buze strânse într-o linie subțire.

Mi-am promis atunci că nu voi mai lăsa tăcerea să-mi fure viața.

Nu știu încă dacă voi avea curajul să plec sau dacă voi găsi o cale să-l fac pe Lucian să mă asculte cu adevărat. Dar știu sigur că merit mai mult decât o viață trăită pe tăcute.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi avem curajul să cerem ceea ce merităm? Voi ce ați face în locul meu?