Umbrele dimineții: Povestea despărțirii mele de Mihai

— Ioana, încă dormi? E timpul să-i faci lui Mihai micul dejun! Vocea mamei răsună din telefon, tăioasă și grăbită, ca o alarmă pe care nu o poți amâna. Mă uit la ceas: 7:15. Îmi simt corpul greu, ca și cum fiecare celulă ar refuza să se ridice din patul acesta străin, în care nu mă mai regăsesc de luni bune.

Mihai încă sforăie liniștit lângă mine, neatins de furtunile mele interioare. Îmi amintesc prima noastră întâlnire, la petrecerea Anei. Era atât de carismatic, cu glumele lui despre profesori universitari și bancurile despre tramvaiele din București. Am râs toată seara, iar când mi-a cerut numărul de telefon, am simțit că încep o poveste specială. A doua zi a sunat. A treia zi mi-a adus flori. După o lună, deja vorbeam despre vacanțe împreună.

Dar magia s-a risipit încet. După ce ne-am mutat împreună, au început să apară umbrele: vasele nespălate, hainele aruncate peste tot, promisiunile uitate. Mama îmi spunea mereu: „Bărbații nu se schimbă după ce-i iei acasă.” Eu nu voiam să cred. Îl iubeam pe Mihai și eram convinsă că dragostea poate schimba orice.

— Ioana, ai văzut unde mi-am pus cheile? strigă Mihai din hol, fără să-și ridice ochii din telefon.

— Nu știu, Mihai. Poate le-ai lăsat în buzunarul gecii, ca de obicei.

— Nu sunt acolo! De ce nu poți fi mai atentă?

Mă mușc de buze să nu răspund. Îmi adun răbdarea ca pe firimiturile de pâine de pe masă. În fiecare dimineață e la fel: eu caut cheile, portofelul, actele lui Mihai. Eu fac cafeaua, eu pun pâinea la prăjit. El citește știrile pe telefon și oftează când îi spun că trebuie să duc gunoiul.

Într-o zi, după o ceartă banală despre cine trebuia să cumpere lapte, am izbucnit:

— Mihai, simt că trăiesc cu un copil mare! Nu pot să fiu și iubită, și mamă!

— Dacă nu-ți convine, pleacă! a răspuns el sec.

Cuvintele lui au atârnat între noi ca o sabie. Am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să-mi ascund lacrimile. Seara m-am prefăcut că totul e bine. A doua zi am făcut din nou micul dejun.

Mama mă suna zilnic:

— Ioana, nu te mai umili! Un bărbat trebuie să te respecte!

— Mamă, nu e așa simplu… îl iubesc.

— Dragostea nu ține de foame și nici nu spală vasele!

Am început să mă simt captivă într-un cerc vicios: certuri mici, împăcări reci, promisiuni de schimbare care nu veneau niciodată. Prietenele mele mă întrebau la cafea:

— Ioana, tu mai ești fericită?

Nu știam ce să răspund. Fericirea mea era ca o fotografie veche: șifonată și ștearsă de atâtea ori încât abia mai distingeam chipurile din ea.

Într-o dimineață ca oricare alta, Mihai a uitat din nou să ducă gunoiul. Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am început să-mi strâng hainele în liniște. Fiecare tricou împachetat era o amintire: vacanța la mare când am râs până la lacrimi; prima noapte în apartamentul nostru; certurile care au urmat.

Când Mihai a intrat în cameră și m-a văzut cu valiza lângă ușă, a rămas mut.

— Ce faci?

— Plec.

— Glumești…

— Nu mai pot. Nu vreau să trăiesc așa.

A încercat să mă oprească, dar era prea târziu. Lacrimile lui nu mai aveau putere asupra mea. Am ieșit pe ușă fără să privesc înapoi.

Am stat la mama câteva zile. Ea m-a primit cu brațele deschise, dar și cu aceleași sfaturi:

— O femeie trebuie să știe când să pună punct.

Noaptea plângeam în pernă. Îmi lipsea Mihai, dar îmi lipsea mai mult versiunea mea fericită de lângă el. Prietenele mă sunau zilnic:

— Ai făcut bine! Nu te întoarce!

Dar inima mea era încă prinsă între dorința de a fi iubită și nevoia de a fi respectată.

După două săptămâni, Mihai mi-a trimis un mesaj:

„Îmi pare rău. Poate ai dreptate… Poate chiar nu pot să mă schimb.”

Am citit mesajul de zeci de ori. Am vrut să-i răspund că îl iert, că mă întorc. Dar am știut că ar fi doar un nou început pentru același final trist.

Acum stau la fereastra camerei mele din copilărie și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Mă întreb dacă undeva există cineva care să mă iubească fără să mă transforme într-o mamă pentru el.

Oare chiar putem schimba oamenii sau doar ne mințim frumos până când nu mai putem suporta adevărul? Ce credeți voi — merită să lupți pentru cineva care refuză să crească?