Totul pentru el, nimic pentru noi: Povestea unei nedreptăți de familie

— Nu pot să cred! Nu pot să cred că a făcut asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce hârtia testamentului îmi ardea în mâini.

În jurul mesei din sufrageria veche, cu miros de mușețel și mobilă lăcuită, toți tăceau. Doar ce se terminase citirea testamentului soacrei mele, doamna Elena, o femeie rece și calculată, care nu m-a privit niciodată cu adevărat în ochi. În fața mea, soțul meu, Mihai, stătea cu umerii lăsați, privind în gol. Lângă el, fratele lui mai mic, Sorin, își freca palmele cu un zâmbet abia ascuns.

— Liniștește-te, Irina, a șoptit Mihai, dar vocea lui era stinsă. — Nu are rost să ne certăm acum.

Dar nu mă puteam liniști. Ani de zile am încercat să mă fac plăcută în familia lor. Am adus prăjituri la fiecare sărbătoare, am ajutat la curățenie după mesele interminabile de Paște și Crăciun, am ascultat poveștile soacrei despre copilăria lor grea. Și totuși, când a venit momentul adevărului, totul s-a dus la Sorin: casa bătrânească din Buzău, terenul de la marginea orașului și economiile strânse cu grijă într-un cont bancar.

— Nu e corect! am izbucnit din nou. — Mihai e fiul ei la fel ca Sorin! Cum să nu-i lase nimic?

Sorin s-a ridicat brusc de pe scaun și a ridicat din umeri:

— Asta a fost dorința mamei. Poate că a avut motivele ei. Eu nu am cerut nimic.

M-am uitat la Mihai, sperând să văd furie sau măcar revoltă. Dar el părea împăcat cu situația, ca și cum se așteptase la asta.

— Irina, lasă… Nu vreau nimic de la ea. Niciodată n-am vrut.

M-am simțit trădată. Nu doar de soacră, ci și de Mihai. Cum putea să accepte atât de ușor? Cum putea să nu lupte pentru dreptatea lui?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Am plecat acasă fără să mai spunem un cuvânt. În mașină, tăcerea era apăsătoare. Am încercat să-i vorbesc lui Mihai:

— Tu chiar nu simți nimic? Nu te doare?

El a oftat adânc:

— M-am obișnuit. Mama mereu l-a preferat pe Sorin. Eu eram doar băiatul care trebuia să se descurce singur.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toți anii aceia în care Mihai fusese ignorat, toate încercările mele de a-l apropia de familia lui… Totul părea zadarnic.

În zilele următoare, nu am putut să dorm. Mă trezeam noaptea și mă uitam la Mihai cum doarme liniștit. În mintea mea se derulau scene din trecut: Crăciunurile când Sorin primea cadouri scumpe și Mihai doar o carte veche; zilele când soacra îl certa pe Mihai pentru orice greșeală, dar îl lăuda pe Sorin pentru cele mai mici reușite.

Am început să mă cert cu Mihai tot mai des. Îi reproșam că nu luptă pentru drepturile lui, că nu vrea să meargă la avocat, că nu vrea să ceară explicații.

— Ce vrei să fac? S-o dau în judecată pe mama? Să mă cert cu fratele meu pentru niște bani? Nu pot, Irina! Nu sunt ca tine!

M-am simțit singură în lupta mea. Prietenele mele îmi spuneau să las lucrurile așa cum sunt:

— Ce-ți pasă ție? Nu e averea ta! Ai casă, ai familie…

Dar nu era vorba despre bani. Era vorba despre principiu. Despre dreptate. Despre faptul că Mihai fusese mereu copilul invizibil.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am primit un telefon de la Sorin:

— Irina, vreau să ne întâlnim. Trebuie să vorbim.

Ne-am văzut la o cafenea micuță din centru. Sorin părea obosit.

— Știu că ești supărată pe mine… Dar vreau să știi că nici eu nu înțeleg de ce mama a făcut asta. Mi-a spus doar că Mihai „nu are nevoie”, că „se descurcă singur”.

L-am privit lung:

— Și tu ce vei face cu tot ce ai primit?

A dat din umeri:

— Nici nu știu… Poate o să vând terenul. Casa oricum e prea mare pentru mine.

Am simțit un val de furie și neputință.

— Poate ar trebui să-i dai și lui Mihai ceva. Măcar simbolic.

Sorin a zâmbit trist:

— Dacă ar vrea… Dar știi bine că n-ar accepta niciodată.

Când m-am întors acasă, Mihai mă aștepta în bucătărie.

— Ai fost la Sorin?

Am dat din cap.

— Irina… Te rog… Nu te mai consuma pentru asta. Eu am ales demult să nu mai sper nimic de la mama. Am ales să-mi fac propria familie cu tine și copiii noștri. Asta contează pentru mine.

L-am îmbrățișat și am plâns în brațele lui ca un copil.

Au trecut luni de atunci și rana încă doare. Uneori mă gândesc dacă nu cumva eu sunt cea egoistă — dacă nu cumva dorința mea de dreptate e doar o mască pentru orgoliul rănit.

Dar apoi mă uit la Mihai și văd cât de mult a suferit în tăcere toți acești ani. Și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Oare cât de mult ne influențează nedreptățile trecutului prezentul?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul corect. Dar nu pot să nu mă întreb: avem dreptul să cerem dreptate pentru cei pe care îi iubim sau ar trebui pur și simplu să iertăm și să mergem mai departe?