Între două lumi: Scrisoarea unei mame către sine însăși

— Mamă, nu mai vreau să aud de Ioana în casa asta! vocea lui Vlad a răsunat ca un trăsnet în sufrageria mică, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu tensiunea din aer. Am rămas cu lingurița suspendată deasupra ceștii, privindu-l cum își strânge pumnii pe marginea mesei. Ochii lui, cândva blânzi, erau acum două tăișuri reci.

Nu știam ce să-i răspund. În mintea mea, imaginea Ioanei — fosta lui soție și mama nepoatei mele, Ana — se suprapunea peste amintirile cu el copil, alergând prin curte cu genunchii juliți. Cum să-i explic că nu pot să o șterg pe Ioana din viața mea doar pentru că el a decis să o urască? Cum să-i spun că Ana are nevoie de amândoi părinții și că eu nu pot fi doar de partea lui?

Totul a început acum doi ani, când Vlad a venit acasă târziu, cu ochii roșii și hainele mototolite. „Ioana m-a înșelat”, mi-a spus atunci, iar lumea mea s-a prăbușit. Nu am întrebat detalii, nu am vrut să știu cine, cum sau de ce. Am simțit doar furie și dezamăgire, dar și o milă ciudată pentru amândoi. În zilele următoare, Vlad s-a mutat la mine, iar Ioana a rămas singură cu Ana într-un apartament mic din cartierul vecin.

La început am încercat să fiu stâlpul lui Vlad. Îi pregăteam mâncarea preferată, îi spălam hainele și îi ascultam plângerile despre cât de mult l-a rănit Ioana. Dar, pe ascuns, o sunam pe Ioana să mă asigur că Ana e bine. Odată chiar i-am dus niște supă când era răcită. M-a privit cu ochii ei mari și obosiți: „Mulțumesc, doamnă Maria. Nu trebuia…”

— Ba da, trebuia, i-am spus atunci. Pentru Ana.

De atunci, am început să trăiesc între două lumi. Când eram cu Vlad, încercam să nu pomenesc de Ioana. Când mergeam la Ioana să o văd pe Ana, încercam să nu vorbesc despre Vlad. Mă simțeam ca un acrobat pe sârmă subțire: orice pas greșit putea să mă arunce în gol.

Într-o zi, Ana m-a întrebat: „Bunico, de ce nu vine tati la mine acasă?” Am simțit un nod în gât și am mințit-o: „E ocupat cu serviciul, puiule.” Dar adevărul era că Vlad refuza să o vadă pe Ana dacă trebuia să treacă pragul casei Ioanei.

Am încercat să-l conving:
— Vlad, gândește-te la Ana! Nu are nicio vină.
— Mamă, nu pot! Nu pot să o văd pe Ioana. Mă sufoc!

Într-o seară, după ce Ana a adormit la mine în brațe, Ioana mi-a spus în șoaptă:
— Doamnă Maria, știu că mă urâți… dar vă rog, nu mă îndepărtați de Ana.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu o uram. O compătimeam. Știam că a greșit, dar știam și cât de greu îi era singură. Știam că Vlad nu era nici el perfect — muncise mult, era mereu plecat, iar Ioana se simțise singură. Dar cum să-i spun asta fiului meu fără să-l rănesc?

În sat toată lumea vorbea. Vecina de la trei îmi șoptea mereu:
— Maria, tu chiar mai stai de vorbă cu aia? Eu n-aș mai primi-o nici pe scară!

Mă simțeam judecată din toate părțile. La biserică, preotul a ținut o predică despre familie și iertare. M-am rugat în gând să găsesc puterea să fac ceea ce e corect.

Într-o zi de duminică, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Eu tocmai pregăteam prânzul pentru Ana și Ioana.
— Ce caută ele aici? a izbucnit el.
Ana s-a speriat și a început să plângă.
— Vlad! Nu vezi că o sperii pe fată? i-am spus cu voce tremurată.
El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.
— Tu ești mama mea sau mama ei?

Atunci am izbucnit:
— Sunt mama ta! Dar sunt și bunica Anei! Și nu pot să aleg între voi! Vreau doar liniște în casa asta!

A plecat trântind ușa. Ioana a venit lângă mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns amândouă în tăcere.

De atunci lucrurile s-au răcit între mine și Vlad. Vine rar acasă și vorbește puțin. Ana mă întreabă mereu când vine tati la ea. Ioana încearcă să fie puternică pentru fiica ei.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine încercând să împac pe toată lumea sau dacă ar fi trebuit să aleg o tabără clară. Poate că nu există răspunsuri simple când vine vorba de familie.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată prinși între cei dragi? Cum găsești echilibrul între loialitate și dreptate? Poate cineva să iubească fără să rănească?