Jurnalul meu pierdut: Adevăruri spuse cu voce tare într-un orășel românesc

— Nu pot să cred că ai scris asta despre mine! vocea Irinei răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde mirosul de cafea se amesteca cu tensiunea din aer. Mama, cu ochii roșii de la plâns, ținea în mână o foaie printată de pe internet. Pe ea, cuvintele mele, cele mai ascunse gânduri, erau aruncate în văzul lumii.

Nu știu cum am ajuns aici. Totul a început cu o zi obișnuită de liceu, când am realizat că jurnalul meu nu mai era în ghiozdan. Era un caiet vechi, cu coperți albastre, plin de desene și pagini mototolite, unde scriam tot ce nu puteam spune nimănui. Despre cum mă simt invizibilă lângă sora mea mai mare, Irina, mereu perfectă. Despre certurile părinților mei, despre frica mea că tata va pleca într-o zi și nu se va mai întoarce. Despre băiatul de la 11B, Vlad, care nu știe că exist.

Am căutat jurnalul peste tot: sub pat, în dulap, la școală. Nimic. Am încercat să mă conving că l-am uitat undeva și că-l voi găsi. Dar după două zile, cineva a început să posteze fragmente din el pe un grup anonim de Facebook al orașului nostru. La început, nu mi-am dat seama că sunt ale mele. Apoi am recunoscut frazele, desenele scanate, chiar și greșelile de ortografie.

— Cineva vrea să mă distrugă, am șoptit într-o seară, când mama m-a găsit plângând în baie. Dar ea nu m-a crezut. A spus că exagerez, că poate e doar o glumă proastă.

În câteva zile, toată lumea știa. Colegii mă priveau ciudat pe coridor. Vlad a râs cu băieții lui când a citit pasajul despre el. Irina a izbucnit acasă: „Cum ai putut să scrii că te simți umbrită de mine? Eu te-am apărat mereu!” Tata s-a închis în birou și nu mi-a mai vorbit două zile.

M-am simțit trădată de toți. Dar cel mai tare mă durea gândul că cineva apropiat citise jurnalul meu și alesese să-l facă public. Cine? Am început să suspectez pe toată lumea: colega mea de bancă, Anca, care mereu voia să știe tot; vecinul nostru, Radu, care mă tachina mereu; chiar și Irina, care avea motive să fie supărată pe mine.

Într-o noapte, am intrat pe grupul de Facebook și am lăsat un comentariu: „De ce faci asta? Ce vrei de la mine?” Răspunsul a venit rapid, anonim: „Adevărul doare, dar eliberează.”

A doua zi la școală, directoarea m-a chemat la birou. Mama era deja acolo, cu ochii umflați de nesomn. „Trebuie să aflăm cine face asta,” a spus directoarea. „E bullying.” Dar eu știam că nu e doar atât. Era ceva personal.

Am început să observ detalii: cine stătea mai mult pe telefon în pauze, cine mă privea insistent. Într-o zi, am văzut-o pe Anca cum râdea cu două fete din clasa paralelă și le arăta ceva pe telefon. M-am apropiat și am auzit: „Nu-i vina mea că nu-și ține lucrurile în siguranță.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Irina a venit la mine în cameră și mi-a spus: „Știi… și eu am simțit uneori că nu sunt destul pentru voi.” Am plâns împreună pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi am confruntat-o pe Anca. „De ce ai făcut asta?” am întrebat-o tremurând.
— Pentru că mereu ai părut atât de perfectă! Toți te plac! Eu… eu voiam doar să vezi cum e să fii judecată!

Am simțit milă și furie în același timp. Am mers împreună la directoare și Anca și-a recunoscut fapta. Pedeapsa ei a fost suspendarea pentru o săptămână și consiliere psihologică.

Dar răul fusese deja făcut. Familia mea era încă zdruncinată; tata nu mai vorbea cu mama decât strictul necesar; Irina se închidea tot mai des în camera ei; iar eu… eu nu mai aveam curaj să scriu nimic nicăieri.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se vindece. Am mers la terapie împreună cu familia mea. Am vorbit despre frici, despre neînțelegeri, despre cât de greu e să fii sincer într-o lume care judecă orice slăbiciune.

Acum privesc jurnalul meu nou — gol încă — și mă întreb dacă voi mai avea vreodată curajul să-mi pun sufletul pe hârtie.

Oare cât de mult ne putem ierta unii pe alții? Și cât de mult ne putem ierta pe noi înșine pentru greșelile făcute din teamă sau din dorința de a fi văzuți?