De ce mă judeci? Povestea Anei, femeia care nu vrea copii într-o lume care nu o înțelege

— Ana, iar ai uitat să cumperi lapte! Și ce-i cu fața asta? Nu-mi spune că iar te-ai certat cu mama la telefon.

Am aruncat sacoșa pe masă și am oftat adânc. Vocea lui Vlad, soțul meu, era deja încărcată de reproșuri. Mă simțeam ca un elastic întins la maximum, gata să pocnească. În mintea mea, cuvintele mamei încă răsunau: „Nu înțeleg, Ana, ce fel de femeie ești tu dacă nu vrei copii? Ce rost are viața ta?”

M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am privit pe geam. Blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești păreau la fel de apăsătoare ca gândurile mele. Vlad s-a apropiat și a pus mâna pe umărul meu.

— Hai, nu mai fi supărată. Știi că mama ta vrea doar binele tău.

— Binele meu sau binele ei? am răspuns printre dinți. Nu pot să mai aud aceleași întrebări: „Când faceți un copil? Când ne dai și nouă un nepoțel?” Parcă nu mai sunt om dacă nu devin mamă!

Vlad a tăcut. Știa că nu e prima dată când discutăm asta. De fapt, discuția despre copii era mereu prezentă între noi, ca un nor care nu se risipește niciodată. El își dorea un copil. Eu nu. Și niciodată nu am ascuns asta.

Am crescut într-o familie unde mama era tot timpul obosită, mereu cu ochii pe noi, mereu nemulțumită. Tata lucra la rafinărie și venea acasă doar ca să doarmă sau să se uite la televizor. Eu și sora mea, Irina, eram lăsate să ne descurcăm singure. Am văzut cât de greu i-a fost mamei și cât de puțin a primit înapoi. Poate de aceea, ideea de a avea copii nu mi-a adus niciodată bucurie, ci doar teamă și revoltă.

— Ana, nu poți să trăiești toată viața fugind de responsabilitate! mi-a spus tata într-o seară, când am împlinit 30 de ani.

— Nu fug de nimic! am țipat atunci. Doar că vreau altceva! Nu vreau să mă pierd pe mine într-o viață care nu mi se potrivește!

Irina a făcut doi copii până la 28 de ani. E mereu obosită, dar zâmbește cu gura până la urechi când îi văd pe nepoții mei alergând prin curte. Eu însă simt un gol în stomac când mă gândesc la ideea de a fi mamă. Nu e pentru mine.

La serviciu, colegele mă privesc ciudat când refuz să particip la discuțiile despre scutece și grădinițe.

— Tu când te apuci de treabă? mă întreabă Mihaela, colega mea de birou.

— Poate niciodată, îi răspund sincer.

— Cum adică? Nu vrei copii? Dar ce faci cu viața ta?

Îmi vine să urlu. De ce trebuie să dau socoteală pentru alegerile mele? De ce e atât de greu să fii acceptată dacă nu te încadrezi în tiparul impus?

Vlad încearcă să fie înțelegător, dar știu că îl doare. Uneori îl aud noaptea vorbind cu sora lui la telefon:

— Nu știu ce să fac… O iubesc pe Ana, dar parcă lipsește ceva… Toți prietenii noștri au deja copii…

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit atât de singură! Parcă toată lumea era împotriva mea. Am vrut să fug undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde pot fi doar eu însămi fără să fiu judecată.

În weekenduri evitam vizitele la părinți. Mama mă privea cu ochii ei triști și plini de reproș:

— Ana, tu chiar nu înțelegi cât de mult îmi doresc să te văd mamă? Ești egoistă!

— Egoistă? Pentru că vreau să trăiesc altfel decât ai trăit tu?

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar sunt egoistă… Poate Vlad ar fi mai fericit cu altcineva… Poate mama are dreptate…

Dar apoi mă uitam la mine în oglindă și vedeam o femeie care muncește din greu, care iubește cu pasiune ceea ce face — predau limba română la liceu — și care vrea să călătorească, să citească, să scrie. De ce nu e suficient?

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu o cutie mică.

— Ce-i asta? am întrebat.

— Un test… Poate te răzgândești…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am luat cutia și am pus-o pe raftul cel mai de sus din dulap. N-am mai vorbit despre asta zile întregi.

Apoi a venit ziua când Irina m-a sunat plângând:

— Ana, nu mai pot! Sunt epuizată… Copiii sunt bolnavi, soțul meu lucrează peste program… M-am gândit la tine… Poate ai avut dreptate…

Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege. Am mers la ea și am stat până târziu vorbind despre alegeri, despre libertate și despre cât de greu e să fii sincer cu tine însăți.

Într-o duminică dimineață, Vlad m-a privit lung peste ceașca de cafea:

— Ana… Dacă nu vom avea niciodată copii?

— Atunci vom avea unul pe altul. Și vom fi fericiți așa cum suntem.

A zâmbit trist. Știam că nu e împăcat cu ideea, dar pentru prima dată am simțit că mă acceptă.

Viața mea e un șir nesfârșit de întrebări fără răspunsuri clare. Dar știu că nu sunt singura care simte presiunea asta uriașă din partea societății. De ce trebuie ca fericirea unei femei să fie măsurată doar prin maternitate? Oare chiar nu putem fi complete altfel?

Poate că într-o zi lumea va învăța să accepte că fiecare are dreptul la propriile alegeri — fără judecată, fără vinovăție. Până atunci… voi continua să fiu eu însămi.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea în tăcere? Ce-ar fi dacă am avea curajul să vorbim deschis despre ceea ce ne dorim cu adevărat?