Casa mea, povara ta: Povestea unei despărțiri între generații

— Tata, nu poți să faci asta! Irina aproape că țipa, cu ochii umezi și obrajii aprinși. Mă uitam la ea, sprijinit de tocul ușii din sufragerie, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un ciocan în piept. Pe masă, actele de vânzare-cumpărare a casei stăteau ca o sentință.

— Ba pot, Irina. Și trebuie. Nu mai pot trăi singur aici, printre amintiri care mă apasă. Am nevoie de ajutor, dar nu vreau să fiu povara nimănui.

Ea s-a prăbușit pe canapea, cu palmele la față. Am simțit un nod în gât, dar m-am forțat să rămân ferm. Aveam 72 de ani și pentru prima dată în viață simțeam că trebuie să mă pun pe mine pe primul loc.

Irina e singura mea fiică. A crescut aici, printre pereții ăștia plini de poze și ecouri ale râsetelor din copilăria ei. După ce mama ei ne-a părăsit când Irina avea doar 12 ani, am rămas doar noi doi. Am muncit ca șofer de autobuz toată viața, am tras tare să nu-i lipsească nimic. Dar acum, după ce a divorțat și s-a întors acasă cu fetița ei, Ana, simt că tot greul lumii s-a întors asupra mea.

— Tata, dacă vinzi casa… unde o să stăm eu și Ana? Nu vezi că nu-mi găsesc de lucru? Nici pensia ta nu e mare… De ce nu mă ajuți?

Vocea ei era un amestec de disperare și furie. Dar eu știam adevărul: Irina nu-și căuta cu adevărat un serviciu. Se complacea în rolul de victimă, așteptând mereu să o salveze cineva. Am încercat să-i explic:

— Irina, ai 38 de ani. Ești tânără, sănătoasă. Poți să-ți găsești ceva de muncă. Eu nu mai pot. Am nevoie de îngrijire, nu vreau să ajung o povară pentru tine sau pentru Ana.

A izbucnit în plâns. Ana s-a strecurat tăcută lângă ea, privind totul cu ochii mari și speriați. M-a durut să văd frica din ochii nepoatei mele.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, fotografiile cu Irina la serbarea de la grădiniță, diploma ei de bacalaureat. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoist. Dar apoi mi-am amintit toate nopțile când am stat treaz cu inima strânsă de griji pentru ea – și cât de puțin a apreciat vreodată eforturile mele.

A doua zi am sunat la azilul privat din apropiere. Doamna Popescu mi-a vorbit calm despre camerele luminoase, mesele calde și activitățile pentru seniori. Era scump – aproape tot ce aveam să iau pe casă se va duce acolo – dar simțeam că merit și eu puțină liniște la bătrânețe.

Când i-am spus Irinei că am semnat actele, a izbucnit:

— Nu-mi pasă! Să te duci unde vrei! Să nu te mai văd!

A plecat trântind ușa, iar Ana a rămas pe hol, privind la mine cu ochii umezi.

— Bunicule… tu chiar pleci?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Da, puiule. Dar o să vin să te vizitez cât pot de des. Și tu poți veni la mine oricând vrei.

În zilele următoare, vecinii au început să șușotească. „Cum să-și lase fata pe drumuri?” „Ce fel de tată e ăsta?” M-am simțit judecat, dar am încercat să nu las vorbele lor să mă atingă. Doar eu știam cât am tras pentru Irina – și cât m-a durut să văd cum refuză să-și asume responsabilitatea propriei vieți.

Înainte să plec definitiv din casă, Irina a venit să-și ia lucrurile. Nu mi-a spus niciun cuvânt. Am privit-o cum își strânge hainele și jucăriile Anei într-un sac vechi. Am vrut să-i spun că o iubesc, că sper să-și găsească drumul… dar cuvintele mi-au rămas în gât.

La azil m-au primit cu brațele deschise. Camera mea e micuță dar luminoasă; am o fereastră spre grădină și o bibliotecă plină cu romane vechi. În fiecare dimineață beau cafeaua pe terasă și ascult păsările cântând. Dar liniștea asta are un preț: dorul de Ana și regretul că n-am reușit să fiu tatăl de care Irina avea nevoie.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare e drept ca la bătrânețe să aleg liniștea mea în locul sacrificiului pentru copil? Sau poate tocmai asta ar trebui să ne învețe viața – că fiecare are drumul lui și trebuie să-l parcurgă singur? Ce credeți voi: unde se termină datoria unui părinte și unde începe dreptul la propria fericire?