Trei ani mai târziu: Cum visul de facultate al fiicei mele vitrege ne-a apropiat

— Nu vreau să stau aici! Nu e casa mea!
Vocea Anei răsuna în holul îngust al apartamentului nostru de două camere din București. Era prima seară după ce Mihai o adusese cu bagajele de la Buzău, unde locuise cu mama ei. Eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund tremurul. Mihai oftă adânc și încercă să-i vorbească blând:

— Ana, știu că nu e ușor, dar aici vei avea tot ce-ți trebuie pentru facultate. Și Irina… Irina chiar vrea să te ajute.

Ana mă privi cu ochii ei verzi, plini de furie și neîncredere. Avea 19 ani, dar în clipa aceea părea un copil rănit care nu voia decât să fugă. M-am simțit mică și neputincioasă. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem acceptând să fiu parte din viața lor.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ana intra și ieșea din casă fără să salute, își trântea ușa camerei și refuza orice încercare de apropiere. O auzeam noaptea plângând în pernă, dar dimineața se prefăcea că totul e în regulă. Mihai era prins între noi două ca într-o menghină. Încerca să fie mediator, dar de multe ori sfârșea prin a ridica tonul sau a pleca la serviciu mai devreme doar ca să evite tensiunea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine să spele vasele, Ana a izbucnit:

— Nu ești mama mea! Nu poți să-mi spui ce să fac!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu voiam să-i iau locul mamei ei. Voiam doar să nu ne urâm. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ascultând zgomotul orașului care părea atât de indiferent la drama noastră măruntă.

Au trecut luni până când s-a întâmplat ceva neașteptat. Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, Ana a venit la mine în bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.

— Irina… pot să te întreb ceva?

Am lăsat jos lingura cu care amestecam cafeaua și am încercat să nu par prea surprinsă.

— Sigur, spune.

— Tu… ai avut vreodată impresia că nu aparții nicăieri?

M-a lovit direct în inimă întrebarea ei. Am simțit că pentru prima dată mă vedea ca pe un om, nu ca pe o intrusă. I-am povestit despre copilăria mea într-un sat uitat de lume, despre cum m-am simțit mereu diferită și despre cât de greu mi-a fost să mă adaptez la București. Ana m-a ascultat fără să mă întrerupă.

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit prietene peste noapte, dar am început să vorbim. Îmi povestea despre cursurile la Litere, despre colegii care o priveau ciudat pentru accentul ei moldovenesc, despre dorul de mama și frica de eșec. Eu îi povesteam despre primele mele joburi prost plătite, despre cum l-am cunoscut pe Mihai și despre visurile mele neîmplinite.

Mihai era uimit să ne vadă râzând împreună sau gătind ciorbă de perișoare într-o sâmbătă ploioasă. Dar liniștea nu a durat mult. Într-o zi, Ana a venit acasă cu o notă mică la un examen important. S-a închis în cameră și nu a vrut să vorbească cu nimeni. Mihai a încercat s-o convingă să iasă la masă, dar ea l-a respins brutal:

— Lasă-mă în pace! Nici măcar nu știi ce simt!

Am bătut timid la ușa ei și i-am lăsat o ciocolată pe birou. Seara târziu, a venit la mine în sufragerie și s-a prăbușit pe canapea.

— Mi-e frică că o să dezamăgesc pe toată lumea… Pe tata, pe mama… Pe tine.

Am luat-o în brațe fără să spun nimic. Pentru prima dată, nu s-a ferit de îmbrățișarea mea.

Au urmat luni grele: examene ratate, certuri cu Mihai din cauza banilor (chiria era greu de plătit cu trei persoane), telefoane tensionate cu mama Anei care o acuza că „s-a vândut” pentru confortul din București. Într-o seară, Ana a izbucnit:

— Nu mai pot! Toată lumea trage de mine! Nimeni nu mă întreabă ce vreau eu!

Am stat până târziu vorbind despre presiunea așteptărilor părinților divorțați, despre vinovăția pe care o simțea față de mama ei și despre cât de greu îi era să-și găsească locul între două lumi care păreau ireconciliabile.

Într-o zi de vară, după ce a luat primul examen important cu nota maximă, Ana a venit acasă radiind de fericire.

— Irina! Am reușit! Am luat 10!

Am sărit amândouă în sus ca două copii și am dansat prin bucătărie. În clipa aceea am știut că suntem o familie — una imperfectă, dar reală.

Acum, după trei ani, Ana e aproape de licență și încă locuiește cu noi. Relația cu mama ei s-a mai îmbunătățit, iar Mihai pare mai liniștit ca niciodată. Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să renunț la tot din cauza fricii și a nesiguranței.

Mă uit la Ana și mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să dăm o șansă unei familii care nu seamănă deloc cu cea din povești? Poate că iubirea adevărată începe acolo unde se termină prejudecățile.