Lapte amar: Povestea unei mame care nu a știut când să se oprească

— Maria, nu crezi că e cam mare Vlad să mai sugă la sân? Vocea soacrei mele, doamna Ileana, răsună tăios în bucătăria noastră mică din Ploiești. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, cu ochii lui mari și negri, se ascundea după fusta mea. Avea aproape opt ani. Știam că nu mai era firesc, dar nu puteam să mă opresc. Era singurul meu băiat, după două fete, și simțeam că dacă îi iau sânul, îi iau tot ce are mai drag.

Soțul meu, Doru, mă privea cu o amestecătură de neputință și furie. — Maria, te rog, gândește-te la el. Copiii râd de el la școală. Învățătoarea m-a chemat să-mi spună că Vlad nu vrea să stea fără tine nici la orele de sport. Ce faci cu el?

Nu aveam răspunsuri. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care eram mama perfectă, care îi oferă copilului tot ce are nevoie, și alta în care eram o femeie slabă, incapabilă să-l lase să crească. M-am născut într-un sat din Buzău, unde femeile își țineau copiii la sân până la trei-patru ani fără ca cineva să comenteze. Dar aici, la oraș, lumea judeca altfel.

În fiecare seară, când fetele mele, Ioana și Raluca, își făceau temele sau vorbeau la telefon cu prietenele lor, Vlad venea la mine și mă ruga: — Mami, pot să stau puțin cu tine? Știam ce vrea. Îl luam în brațe și simțeam cum se liniștește. Era singurul moment în care nu plângea, nu țipa, nu se temea de nimic.

Dar liniștea noastră era mereu tulburată de privirile celorlalți. La un moment dat, Ioana a venit acasă plângând: — Mami, colegele râd de mine că fratele meu e bebeluș! De ce nu-l lași să fie ca ceilalți copii?

Am început să mă întreb dacă nu cumva îi fac rău lui Vlad. Într-o zi, am încercat să-l refuz. S-a pus pe plâns și a început să tremure tot. — Nu mă mai iubești? m-a întrebat cu ochii în lacrimi. Am cedat din nou.

Doru s-a închis tot mai mult în el. Nu mai vorbea cu mine decât despre facturi și cumpărături. Seara stătea la televizor sau ieșea cu prietenii la bere. Simțeam că pierd tot ce construisem împreună.

Într-o noapte, am avut un vis ciudat: eram într-o cameră albă, goală, iar Vlad stătea pe un scaun mic și plângea. Încercam să-l iau în brațe, dar nu puteam ajunge la el. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva.

Am început să citesc pe internet despre alăptarea prelungită. Unele mame spuneau că e bine pentru copil, altele că e o formă de dependență nesănătoasă. Am mers la un psiholog de copii, doamna Dragu. — Doamnă Maria, mi-a spus ea blând, iubirea nu înseamnă să-l țineți legat de dumneavoastră. Lăsați-l să crească.

Am încercat să-l dezvăț treptat pe Vlad. Primele zile au fost un coșmar: crize de plâns, refuzul de a merge la școală, coșmaruri noaptea. Fetele mă priveau cu ură mută; Doru nu mai dormea acasă.

Într-o seară, Vlad a venit la mine cu o jucărie stricată și mi-a spus: — Dacă nu mă mai lași la sân, măcar repară-mi ursulețul. Am stat toată noaptea să-i cos jucăria și am plâns în tăcere.

După câteva luni chinuitoare, Vlad a început să accepte schimbarea. Dar relația mea cu Doru era deja distrusă. Într-o dimineață mi-a spus: — Maria, eu nu mai pot. Mă mut la mama o vreme.

Fetele au început să petreacă tot mai mult timp afară sau la prietene. Casa era goală și rece. Doar Vlad venea din când în când să mă întrebe dacă îl mai iubesc.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad merge acum la liceu și are prieteni. Dar e retras și timid. Fetele sunt la facultate în București și mă sună rar. Doru s-a întors acasă după un an, dar între noi e o distanță pe care nu știu dacă o vom mai putea acoperi vreodată.

Mă uit adesea la pozele cu Vlad mic și mă întreb: unde am greșit? Am vrut doar să-i dau tot ce am avut mai bun din mine. Dar poate că uneori dragostea sufocantă face mai mult rău decât lipsa ei.

Oare câte alte mame trăiesc cu astfel de regrete? Ce înseamnă cu adevărat să fii o mamă bună?