Între noroc și povară: Povestea lui Ilie, bătrânul din Băicoi care a câștigat la Loto

— Nu-i adevărat, mamă! Nu-i adevărat! — vocea răgușită a fiului meu, Costel, răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Eu stăteam la masă, cu mâinile tremurânde pe ziarul mototolit, unde titlul mare țipa: „Bătrân din Băicoi primește 1,5 milioane de euro după ce a vândut biletul câștigător la Loto!”

Nu-mi venea să cred nici acum. Cu o zi înainte, viața mea era aceeași: mă trezeam la 5 dimineața, deschideam magazinul din colțul străzii și vindeam pâine, țigări și bilete la Loto. Clienții mei erau aceiași: tanti Florica cu reumatismul ei, nea Gică mereu pus pe glume proaste și copiii care veneau după gumă și napolitane. Dar ieri, totul s-a schimbat. Un necunoscut a cumpărat un bilet la Loto de la mine și… norocul a dat peste mine ca o furtună.

— Ce-ai să faci cu banii, tată? — m-a întrebat Costel, cu ochii mari și umezi. În spatele lui, nora mea, Mariana, se uita la mine ca la o icoană. Simțeam cum greutatea privirilor lor mă apasă pe umeri.

— Nu știu… — am bâiguit. — Poate îi împart la voi… poate fac ceva pentru sat…

Adevărul e că nu dormisem toată noaptea. Mă uitam la tavan și mă gândeam la toți anii de muncă, la pensia mea amărâtă, la cum am crescut 12 nepoți cu mâinile astea crăpate de frig. Mă gândeam la soția mea, Maria, care nu mai e de 10 ani, și la cum ar fi râs ea de norocul ăsta nebun.

Telefonul a început să sune încă de la 7 dimineața. Rude pe care nu le mai văzusem din copilărie mă sunau să mă felicite. Unii erau sinceri, alții deja făceau aluzii: „Știi că am și eu nevoie de o mașină nouă…” sau „Poate mă ajuți să-mi repar acoperișul…”

La prânz, când am ieșit pe stradă, lumea mă oprea să-mi strângă mâna. Unii mă priveau cu invidie, alții cu speranță. Preotul satului a venit să-mi spună că biserica are nevoie de reparații urgente. Primarul mi-a sugerat subtil că ar fi frumos să donez pentru un parc nou.

Seara, casa mea era plină: copiii mei, nepoții gălăgioși, vecini curioși. Toți vorbeau despre bani. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine.

— Tataie Ilie, tu ce vrei? — m-a întrebat încet nepoata mea cea mică, Ana-Maria, în timp ce se juca cu nasturii de la cămașa mea veche.

Am simțit un nod în gât. Ce voiam eu? Să fiu lăsat în pace? Să pot să-mi beau cafeaua liniștit dimineața? Să nu mă simt dator nimănui?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Costel și Mariana au început să se certe pe tema banilor: ea voia să-și cumpere apartament în Ploiești, el voia să investească într-o fermă de pui. Fata mea cea mare, Viorica, mi-a adus aminte că are trei copii de crescut și soțul șomer. Fratele meu mai mic, Ionel, a venit beat și mi-a cerut bani „împrumut”, promițând că-i dă înapoi „când o face plopul pere”.

Într-o seară, am găsit-o pe Mariana plângând în bucătărie.

— Tata Ilie… nu mai pot… Costel nu mă ascultă deloc… Toată lumea vrea ceva de la tine… Dar tu? Tu ce vrei?

M-am uitat la ea și mi-am dat seama că nici eu nu știam ce vreau. M-am dus în camera mea și am scos din sertar poza cu Maria. Am vorbit cu ea ca altădată:

— Mărie… ce-ai face tu cu atâția bani? I-ai da pe toți sau ai păstra ceva pentru sufletul tău?

A doua zi am decis să merg la magazin. Am deschis ușa încet și am simțit mirosul familiar de cafea proaspătă și pâine caldă. Clienții m-au întâmpinat cu zâmbete largi.

— Ilie, ai făcut ceva bun pentru sat! — mi-a spus tanti Florica.

M-am uitat la rafturile goale și m-am gândit: dacă aș putea face ceva bun pentru toți? Dar cum să împaci atâtea nevoi?

Am chemat familia într-o duminică după-amiază.

— Dragilor… banii ăștia nu-s doar ai mei. Sunt ai noștri. Dar nu vreau să ne certăm pentru ei. O parte îi voi da vouă, o parte îi voi dona pentru școală și spitalul din sat. Restul îi păstrez pentru zile negre.

Costel a izbucnit:

— Dar tată! Noi avem nevoie! Tu ai trăit destul!

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Poate că am trăit destul… dar vreau să trăiesc liniștit ce mi-a mai rămas.

Au urmat zile grele. Unii m-au înțeles, alții nu mi-au mai vorbit. În sat s-au spus vorbe urâte despre mine: că-s zgârcit, că-s nebun. Dar am mers înainte.

Într-o seară liniștită, Ana-Maria s-a strecurat lângă mine pe bancă.

— Tataie… tu ești fericit?

Am zâmbit trist.

— Nu știu încă… Poate fericirea nu vine din bani… Poate vine din liniște și iubire.

Acum stau singur în magazinul meu mic și mă întreb: oare norocul aduce cu adevărat fericirea sau doar scoate la iveală tot ce-i mai rău în oameni? Ce ați face voi dacă ați primi peste noapte tot ce v-a lipsit o viață întreagă?