În colivia rușinii: Povestea unui divorț românesc

— Nu ți-a ajuns cât ai distrus? a tunat vocea lui Radu peste sala de judecată, făcându-mă să tresar. Mâinile îmi tremurau pe genunchi, iar privirea mi se lipea de podeaua rece, ca și cum acolo aș fi găsit răspunsuri. În jurul meu, fețe cunoscute: mama, cu ochii roșii de plâns, tata, încruntat și tăcut, sora mea mai mică, Ioana, care nu-și putea ascunde dezgustul. Pe banca din spate, vecina noastră, doamna Lungu, șoptea ceva la urechea unei alte femei. Știam ce spuneau: „Uite-o pe Alina, fata aia bună care a ajuns de râsul orașului.”

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Când m-am căsătorit cu Radu, aveam 23 de ani și credeam că dragostea ne va salva de orice. El era băiatul popular din liceu, eu fata care visa să devină profesoară. Am crezut că împreună vom construi ceva frumos. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Radu a început să bea tot mai des, să vină acasă târziu și să mă acuze că nu sunt destul de bună pentru el. La început am crezut că e vina mea — poate nu găteam destul de bine, poate nu eram destul de frumoasă sau destul de răbdătoare.

— Alina, nu vezi că ne faci de râs? m-a întrebat mama într-o seară, când am venit acasă plângând după ce Radu mă jignise din nou.

— Mai bine rabzi decât să divorțezi! Ce-o să zică lumea? a adăugat tata, fără să mă privească.

Am încercat să rezist. Am mers la biserică, am vorbit cu preotul, am citit cărți despre cum să salvezi o căsnicie. Dar nimic nu a funcționat. Într-o noapte, după ce Radu m-a împins și mi-a spus că sunt „o nulitate”, am știut că nu mai pot. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la sora mea. A doua zi am depus actele de divorț.

A urmat un an de coșmar. Radu a spus tuturor că eu l-am părăsit pentru alt bărbat. Prietenele mele au încetat să mă sune. La școală, colegii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. Mama nu mi-a mai vorbit două luni. Tata mi-a spus sec: „Nu mai ești fata mea.”

În orașul nostru mic din Moldova, divorțul e ca o pată care nu se șterge niciodată. Oamenii te judecă fără să știe ce ai trăit. Mergeam la magazin și simțeam privirile lor ca niște ace în spate. Copiii râdeau de fiica mea la grădiniță: „Mama ta e divorțată!”

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Lungu.

— Vai, Alina dragă… ce-ai ajuns! Cine te mai ia acum cu copil după tine? a spus ea cu un zâmbet fals.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i răspund, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacție.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe podeaua bucătăriei și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Fiica mea, Mara, a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Mami, nu plânge! Eu te iubesc cel mai mult!

Atunci am înțeles că trebuie să lupt pentru noi două. Am început să caut un alt loc de muncă — am găsit cu greu o slujbă la o librărie din orașul vecin. Fiecare zi era o provocare: naveta cu autobuzul la 6 dimineața, privirile oamenilor, lipsa banilor. Dar încet-încet am început să simt că pot respira din nou.

Familia mea tot nu mă accepta. De Crăciun am mers la ei cu Mara și am găsit ușa încuiată.

— Nu vrem scandaluri aici! a strigat tata prin ușă.

Mara a început să plângă și atunci am simțit o furie cumplită. De ce trebuie să sufere un copil pentru greșelile adulților?

Într-o zi, la librărie, a intrat un bărbat pe care nu-l cunoșteam — Vlad. A cumpărat o carte pentru fiica lui și mi-a zâmbit cald.

— Știu cum e… și eu am trecut printr-un divorț greu. Dacă vrei să bem o cafea cândva… doar ca prieteni.

Am acceptat cu teamă. Nu voiam să fiu din nou rănită. Dar Vlad era altfel — răbdător, blând, nu judeca. Am început să vorbim despre tot: despre copii, despre visele noastre pierdute, despre cât de greu e să fii singur într-o lume care te vrea mereu „întreg”.

Cu timpul, relația noastră a crescut firesc. Mara îl plăcea mult — îi citea povești seara și mergeau împreună în parc. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața poate avea din nou culoare.

Dar orașul nu uitase trecutul meu. Când oamenii au aflat că mă văd cu Vlad, au început din nou bârfele:

— Uite-o pe Alina! Nici n-a divorțat bine și deja are pe altcineva!

Am vrut să renunț la tot — la Vlad, la speranța unei vieți normale — doar ca să scap de rușine. Dar el m-a ținut de mână și mi-a spus:

— Nu trăim pentru gura lumii! Trăim pentru noi și pentru copiii noștri.

Acum stau în fața oglinzii și mă privesc altfel. Nu mai văd femeia slabă care tremura în sala de judecată. Văd o mamă care a avut curajul să spună „ajunge!”, chiar dacă toți au condamnat-o.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în colivia rușinii doar pentru că societatea le vrea tăcute? Oare când vom avea curajul să ne alegem fericirea în locul aparențelor?