Fațada de Fier a Ilincăi: Povestea unei Inimi Nevăzute

— Nu-mi pasă dacă trebuie să stai peste program, Vlad! Termini raportul azi, nu mâine! Am fost clară? vocea mea răsună tăios în biroul de sticlă, iar Vlad își pleacă privirea, murmurând un „Da, doamna director”. Îl privesc cum iese, cu umerii căzuți. Închid ușa și mă las pe spate în scaun. Mă doare capul. Mă doare sufletul. Dar nu pot arăta asta. Nu aici.

Toată lumea mă știe ca Ilinca Stoica, CEO-ul fără milă al uneia dintre cele mai mari companii de IT din București. În fiecare dimineață, când intru în clădire, simt privirile colegilor: un amestec de teamă și respect. Nimeni nu îndrăznește să-mi vorbească altfel decât cu „doamna director”. Nici măcar Simona, asistenta mea, care mă cunoaște de zece ani. Dar nimeni nu știe că, în fiecare seară, când ajung acasă, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere.

Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei. Tata era sudor la IMGB, mama vânzătoare la alimentara. Tata bea. Mult. Și când bea, țipa la noi. Uneori ne lovea. Mama plângea mereu pe ascuns, iar eu am învățat să nu plâng niciodată. Să nu arăt slăbiciune. Să nu cer nimic. Să nu deranjez.

Într-o seară de iarnă, când aveam doisprezece ani, tata a venit acasă beat și a spart masa din bucătărie. Mama încerca să-l liniștească, dar el a trântit-o la podea. Am sărit între ei și am urlat: „Las-o în pace!” Atunci m-a lovit pentru prima dată. Am simțit gustul sângelui în gură și am jurat că nu voi mai fi niciodată slabă.

Anii au trecut și am fugit de acasă la optsprezece ani, cu o geantă și două sute de lei în buzunar. Am dormit pe canapeaua unei colege de liceu până am găsit o slujbă ca operator call-center. Am muncit dublu, am făcut facultatea la seral și am urcat încet-încet pe scara ierarhică. Am ajuns unde sunt pentru că nu mi-am permis niciodată să fiu altfel decât perfectă.

Dar perfecțiunea are un preț. Nu am copii. Nu am soț. Am avut o relație cu Radu, un avocat ambițios, dar după doi ani mi-a spus: „Ești prea rece, Ilinca. Parcă ai fi din fier.” L-am privit fără să clipesc și i-am spus că nu am timp pentru drame sentimentale. Dar după ce a plecat, am plâns ore întregi.

Într-o zi de luni, primesc un telefon de la mama: „Ilinca, tatăl tău e la spital. Are ciroză.” Simt cum mi se strânge stomacul. Nu l-am mai văzut de zece ani. Merg la spital fără să știu ce să simt. Îl găsesc slab, cu ochii stinși. Mă privește și încearcă să spună ceva, dar nu poate. Îi țin mâna și simt cum toată ura se topește într-o tristețe amară.

După ce tata moare, mama vine să stea la mine pentru o vreme. E tăcută și speriată ca o pasăre rănită. Într-o seară, o aud plângând în camera ei. Intru și o găsesc cu poza tatei în mână.
— De ce ai rămas cu el atâția ani? întreb fără să-mi pot stăpâni vocea tremurândă.
— Pentru tine… Pentru că n-am știut cum să plec… îmi răspunde ea printre lacrimi.

Atunci realizez că toată viața am fugit de frică: frica de a fi ca mama, frica de a fi slabă, frica de a fi rănită. Și că mi-am construit o armură atât de groasă încât nimeni nu mai poate ajunge la mine.

La birou, lucrurile se complică atunci când Simona vine într-o zi la mine cu ochii roșii:
— Ilinca… trebuie să-ți spun ceva… vreau să plec din firmă.
— De ce? întreb sec.
— Nu mai pot… atmosfera e prea grea… oamenii se tem de tine… și eu mă tem uneori…

Mă uit la ea și simt cum ceva se rupe în mine. Simona e singura care mi-a fost aproape mereu. Îmi dau seama că am reprodus în jurul meu exact mediul din care am fugit: frică, teroare, singurătate.

În acea noapte nu dorm deloc. Mă uit la tavan și mă întreb dacă tot ce am construit are vreun sens dacă sunt singură și nefericită.

A doua zi dimineață îi chem pe toți în sala de ședințe.
— Vreau să vă spun ceva… Știu că v-am cerut mereu perfecțiune și că am fost dură… Poate prea dură… Dar vreau să încercăm altfel de acum înainte…

Oamenii mă privesc uimiți. Unii nu mă cred. Dar Simona zâmbește timid.

Nu știu dacă pot schimba totul peste noapte. Nu știu dacă pot lăsa armura jos fără să mă tem că voi fi rănită din nou. Dar știu că trebuie să încerc.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim ascunși după ziduri pe care le-am ridicat ca să ne apărăm? Și cât ne costă această protecție? Poate e timpul să vorbim despre rănile noastre…