Bătăile la ușă ale doamnei Tănase

— Emilia, deschide, te rog! Știu că ești acasă! vocea răsună dincolo de ușa subțire, iar eu mă opresc din a-mi aranja hainele în dulap. E a treia oară săptămâna asta când doamna Tănase bate la ușă. Îmi trag un pulover peste tricou și mă uit în oglindă. Oare se vede pe fața mea cât sunt de obosită?

Deschid ușa cu un zâmbet forțat. Doamna Tănase, cu părul ei alb prins într-un coc strâns și cu ochii mici și vioi, mă privește insistent.

— Draga mea, ai cumva niște biscuiți? Mi s-a terminat zahărul și nu pot să-mi fac ceaiul fără ceva dulce.

Îi întind cutia cu biscuiți pe care o păstrez pentru vizite. Zâmbește larg, îmi mulțumește și dispare pe holul întunecat. Închid ușa încet, încercând să nu las frustrarea să mă copleșească. M-am mutat aici acum două luni, după ce am divorțat de Radu. Am vrut liniște, un nou început, dar liniștea mea e spartă zilnic de bătăile la ușă ale doamnei Tănase.

La început mi s-a părut drăguță. Mi-a adus o plăcintă cu mere când m-am mutat. Mi-a povestit despre fiul ei, Cătălin, care locuiește la Cluj și nu o vizitează aproape niciodată. Am simțit milă pentru ea. Dar apoi au început cererile: puțin zahăr, niște cafea, un pachet de napolitane, o ciocolată pentru „nepoțica” ce urma să vină (dar pe care n-am văzut-o niciodată).

Bugetul meu e limitat. Lucrez ca educatoare la grădinița din cartier și abia îmi ajung banii de la o lună la alta. Îmi fac socotelile cu grijă: chirie, facturi, mâncare. Orice pachet de biscuiți dat înseamnă mai puțin pentru mine.

Într-o seară, după ce mi-a cerut iarăși ceva dulce, am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu știu ce să fac cu vecina asta… Nu vreau să fiu rea, dar simt că profită de mine.

Mama a oftat:

— Emilia, trebuie să-i spui clar că nu poți mereu. Oamenii se obișnuiesc dacă le dai prea mult.

Dar cum să-i spun unei bătrâne singure că nu mai pot? Cum să nu mă simt vinovată?

Într-o zi de sâmbătă, când încercam să mă relaxez cu o carte și o cană de ceai, bătăile la ușă au venit din nou. De data asta mai insistente.

— Emilia! Deschide! Am nevoie urgent de ceva dulce!

Am deschis ușa fără zâmbet.

— Doamna Tănase, îmi pare rău, dar nu mai am nimic dulce în casă.

S-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat-o.

— Cum adică? Tu mereu ai avut ceva… Nu poți să te duci până jos la magazin?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Nu pot acum. Îmi pare rău.

A oftat teatral și a plecat fără să spună altceva. Am închis ușa tremurând. M-am simțit vinovată toată ziua.

Seara am auzit-o vorbind cu alt vecin pe hol:

— Fata asta nouă… nu prea e de treabă. Nici măcar un biscuit nu are pentru o bătrână!

M-am simțit mică și rușinată. Dar apoi m-am gândit: oare cât trebuie să dai din puținul tău până când nu-ți mai rămâne nimic?

În zilele următoare am evitat-o cât am putut. Ieșeam din casă devreme, mă întorceam târziu. Dar într-o după-amiază m-a așteptat pe scări.

— Emilia, te rog… azi chiar am nevoie de ceva dulce. Am tensiunea mică.

Am inspirat adânc.

— Doamna Tănase, vă rog să mă înțelegeți: nu pot mereu să vă dau dulciuri. Și eu am problemele mele… Nu vreau să vă supăr, dar trebuie să pun niște limite.

S-a uitat lung la mine. Pentru prima dată am văzut tristețe adevărată în ochii ei.

— Știi… Cătălin nu mai vine deloc. Nici nu mă sună. M-am obișnuit să cer ajutorul altora… Poate prea mult.

Am simțit un nod în gât.

— Dacă vreți, putem bea un ceai împreună uneori. Dar nu pot mereu să vă dau dulciuri…

A dat din cap încet.

— Poate ai dreptate… Poate am uitat cum e să fii singur fără să ceri nimic.

Din ziua aceea n-a mai bătut atât de des la ușa mea. Uneori ne întâlnim pe hol și schimbăm câteva vorbe. Alteori bem ceai împreună, fără dulciuri. Am învățat că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim cu frica de a pune limite? Și cât din bunătatea noastră devine povară atunci când uităm de noi?