Între două lumi: Lupta mea pentru familie și demnitate

— Dănuț, iar ai uitat să aduci pâine! Cum poți fi atât de neatent?
Vocea doamnei Viorica răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din Bacău. Mă opresc în prag, cu sacoșa de cumpărături în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Camelia, soția mea, evită să mă privească. Își freacă mâinile nervos, ca și cum ar vrea să dispară din încăpere.

Nu e prima dată când uit ceva mărunt, dar niciodată nu mi s-a părut atât de grav până când Viorica a început să locuiască cu noi. De când a rămas văduvă, Camelia a insistat să o primim. „E mama mea, Dănuț, nu pot s-o las singură”, mi-a spus atunci, cu ochii umezi. Am acceptat fără să clipesc, convins că e doar o perioadă scurtă. Dar perioada s-a transformat în ani.

La început am încercat să fiu înțelegător. Viorica gătea bine, avea grijă de nepoțica noastră, Ilinca, și părea că vrea doar să ajute. Dar curând am observat cum fiecare decizie pe care o luam era trecută prin filtrul ei. Ce mâncăm, unde mergem în concediu, ce haine îi cumpărăm Ilincăi – totul trebuia aprobat de ea. Camelia nu mai avea curaj să spună „nu”.

— Dănuț, mama are dreptate. Poate ar trebui să fii mai atent…
Vocea Cameliei e stinsă, ca o lumânare pe sfârșite. Mă uit la ea și văd femeia de care m-am îndrăgostit: blândă, caldă, dar acum atât de departe.

În serile târzii, când Ilinca doarme și Viorica se retrage în camera ei, încerc să vorbesc cu Camelia.

— Iubito, nu mai suntem noi doi. Parcă nu mai am loc aici…

Ea oftează adânc.

— Nu vreau să ne certăm. Mama are nevoie de mine. Și tu ar trebui să înțelegi asta.

Mă simt prins între două lumi: una în care vreau să fiu soț și tată, alta în care sunt doar un musafir tolerat în propria casă. Prietenii mei râd uneori:

— Ai grijă, Dănuț! Soacra-i stăpână la tine acasă!

Dar mie nu-mi vine să râd. Încep să evit serile acasă. Stau peste program la serviciu, mă opresc la o bere cu colegii. Când ajung târziu, Viorica mă privește cu ochi reci.

— Ce exemplu îi dai fetei tale? Un tată absent!

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre educația Ilincăi – Viorica voia să meargă la biserică în fiecare duminică, eu voiam să o las să aleagă singură – Camelia a izbucnit:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Mama are dreptate: niciodată nu ești mulțumit!

Am ieșit pe ușă fără să spun nimic. Am mers pe jos prin orașul pustiu, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea slab? Prea tolerant? Sau poate dragostea noastră n-a fost destul de puternică?

A doua zi dimineață m-am întors acasă. Ilinca m-a întâmpinat cu un desen: „Tati și Ilinca la plimbare”. Am simțit un nod în gât.

Am încercat din nou să vorbesc cu Camelia.

— Te rog… Hai să mergem la consiliere de cuplu. Nu vreau să ne pierdem.

A ezitat mult timp.

— O să creadă mama că suntem slabi…

— Nu contează ce crede mama ta! Contează ce simțim noi!

În acea seară am avut prima discuție sinceră după mult timp. Camelia a plâns mult. Mi-a mărturisit că se simte prinsă între datoria față de mama ei și dragostea pentru mine.

— Mi-e frică să nu rămân singură dacă mama pățește ceva… Dar mi-e frică și că te pierd pe tine.

Am îmbrățișat-o strâns.

— Nu trebuie să alegi între noi. Dar trebuie să punem limite.

A doua zi am stat față în față cu Viorica.

— Doamnă Viorica, vă respect mult pentru tot ce ați făcut pentru familie. Dar am nevoie ca spațiul nostru să fie respectat. Eu și Camelia avem nevoie de intimitate ca soț și soție.

Viorica a tăcut o vreme lungă. Apoi a spus:

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi…

— Și noi vrem asta. Dar avem nevoie să fim lăsați să greșim și noi singuri uneori.

Nu a fost ușor. Au urmat luni de tensiuni, certuri mici și mari. Dar încet-încet, Camelia a început să spună „nu” atunci când simțea că e prea mult. Eu am învățat să fiu mai răbdător și să nu fug de probleme.

Astăzi încă mai avem conflicte. Viorica încă intervine uneori prea mult. Dar am reușit să ne recâștigăm puțin din intimitatea pierdută. Ilinca râde mai mult și ne vede împreună la masă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți dictate de alții? Cât din ceea ce suntem e alegerea noastră? Poate dragostea supraviețui acolo unde nu există loc pentru doi?