„Am nevoie de aer, mamă!” – Despre cum am reconstruit casa pe care n-am avut-o niciodată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Am nevoie de aer, am nevoie de spațiu! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în mijlocul sufrageriei noastre mici din cartierul Drumul Taberei. Mama s-a oprit din călcatul rufelor și m-a privit ca și cum aș fi rostit cea mai mare blasfemie. Ochii ei, mereu vigilenți, s-au umbrit de o furie tăcută.

— Cum vorbești tu așa cu mine? După tot ce fac pentru tine? Să nu uiți niciodată cine te-a crescut! a răspuns ea, cu vocea tremurândă.

Aveam 17 ani și simțeam că mă sufoc. De când mă știu, am fost fata perfectă: note mari, uniforma impecabilă, niciodată nu ieșeam din cuvântul ei. Prietenele mele râdeau la glumele băieților din parc, mergeau la film sau la cofetărie, dar eu trebuia să fiu acasă la ora șase fix, să-mi fac temele sub supravegherea mamei. Tata plecase când aveam șapte ani și de atunci mama a devenit totul: și părintele sever, și prietenul care nu știa să asculte.

În acea seară, după ce am trântit ușa camerei mele, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. M-am prăbușit pe pat și am plâns până târziu în noapte. Mă întrebam dacă e ceva în neregulă cu mine sau dacă toate fetele simt aceeași presiune să fie perfecte. În mintea mea răsunau mereu aceleași cuvinte: „Să nu mă faci de râs!”, „Să nu uiți cine te-a crescut!”, „Fetele bune nu ridică vocea.”

A doua zi dimineață, mama s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-a pus farfuria cu omletă pe masă și mi-a spus sec:

— Să nu uiți că azi ai meditație la matematică.

Am tăcut. În mine însă ceva se rupsese. Am început să mă revolt în tăcere: să stau mai mult la școală sub pretextul proiectelor, să ascult muzică la căști în loc să-i răspund la întrebări, să scriu poezii despre libertate pe colțurile caietelor. Dar totul era doar o evadare temporară.

Într-o zi, la liceu, colega mea Irina m-a întrebat:

— Tu chiar nu ai voie nicăieri? Nici măcar la ziua mea?

Am dat din umeri rușinată.

— Mama zice că nu e sigur să stau pe afară după opt.

Irina a râs amar:

— Ești singura care încă cere voie pentru orice. Nu ți-e greu?

Mi-am mușcat buza. Era greu. Dar nu știam cum să-i spun mamei că vreau altceva fără să o rănesc. Ea își sacrificase viața pentru mine — renunțase la serviciu ca să mă crească după ce tata ne-a părăsit. Dar sacrificiul ei devenise colivia mea.

Anii au trecut greu. Am intrat la facultate la Litere, la insistențele mamei — „Să ai un viitor sigur!” — deși visam să studiez psihologia. Am rămas acasă, deși visam la o garsonieră mică doar a mea. Mama era tot mai posesivă: îmi verifica telefonul, îmi controla hainele, îmi critica prietenii.

Într-o seară, când am venit acasă mai târziu decât de obicei, am găsit-o plângând pe hol.

— Nu știu ce m-am făcut cu tine… De ce nu poți fi ca fetele acelea cuminți? De ce vrei să mă rănești?

Atunci am simțit pentru prima dată furie adevărată.

— Nu vreau să te rănesc! Vreau doar să trăiesc! Vreau să fiu eu însămi!

A izbucnit într-un plâns isteric și m-am simțit vinovată. Mereu mă simțeam vinovată pentru orice încercare de independență.

În anul trei de facultate am cunoscut-o pe Ana, colega mea de grupă. Ea locuia singură într-o garsonieră modestă din Militari și m-a invitat într-o zi la ea.

— Cum e să ai liniște? am întrebat-o.

— E greu la început. Dar apoi începi să te cunoști pe tine însăți. Să vezi cine ești fără vocile altora în cap.

M-am gândit mult la vorbele ei. În acea noapte am scris o scrisoare mamei:

„Mamă,
Nu vreau să te rănesc, dar simt că mă pierd pe mine dacă nu fac ceva pentru mine. Am nevoie de spațiu. Am nevoie să greșesc singură, să învăț singură. Te iubesc, dar nu mai pot trăi doar pentru tine.”

Am pus scrisoarea pe masa din bucătărie și am plecat la Ana pentru câteva zile. Mama nu mi-a răspuns la telefon o săptămână întreagă. Când m-am întors acasă după cinci zile, am găsit-o stând pe canapea cu ochii roșii.

— Ai crescut… Nu mai ești fetița mea… a spus încet.

— Sunt tot copilul tău, dar vreau să fiu și eu însămi.

A oftat adânc și pentru prima dată a lăsat capul în jos.

Au urmat luni grele: certuri, tăceri apăsătoare, reproșuri aruncate printre uși trântite. Dar încet-încet am început să ne vorbim altfel. Să ne ascultăm cu adevărat. Am început să merg la terapie și i-am propus și ei — a refuzat inițial, dar apoi a acceptat timid câteva ședințe.

Astăzi locuiesc singură într-un apartament mic din București. Mama vine uneori în vizită — încă încearcă să controleze totul, dar acum știu să pun limite fără vinovăție. Relația noastră nu e perfectă, dar e reală. Am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă sacrificiu total sau control, ci libertate și acceptare reciprocă.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare câte fete ca mine încă trăiesc în colivii invizibile? Oare cât de greu e să spui „am nevoie de aer” fără să-ți fie teamă că pierzi dragostea celor dragi?