Promisiunea care m-a frânt: Povestea Anei dintr-un birou bucureștean

— Ana, vino puțin la mine în birou, te rog. Vocea domnului Radu răsună sec prin ușa întredeschisă. Mâinile îmi tremură pe tastatură, iar inima îmi bate nebunește. E ziua anunțului. Ziua pentru care am stat peste program luni întregi, pentru care am renunțat la serile cu copiii și la duminicile cu soțul meu, Vlad. Îmi trag sacoul pe umeri și încerc să-mi ascund emoțiile.

— Da, domnule director, vin imediat.

În birou miroase a cafea rece și a tensiune. Pe perete, diplomele lui Radu par să mă privească acuzator. El mă invită să iau loc cu un gest scurt.

— Ana, știu că ai muncit mult în ultimul an. Și vreau să-ți mulțumesc pentru efort. Dar…

Cuvântul „dar” cade ca o ghilotină. Îmi simt obrajii arzând. Îmi amintesc de toate serile când am adormit cu laptopul în brațe, de toate rapoartele făcute la perfecție, de toate ideile pe care le-am adus la ședințe.

— Am decis să aducem pe cineva din afară pentru postul de coordonator. O cheamă Mirela Popescu. Are experiență internațională și credem că poate aduce un suflu nou echipei.

Nu aud decât un țiuit în urechi. Mirela Popescu? Cine e femeia asta? Cum să vină cineva din afară, când eu am crescut aici, printre dosare și deadline-uri, printre glumele colegilor și crizele de nervi?

— Înțeleg… — reușesc să spun, dar vocea mea sună străină.

— Nu vreau să crezi că nu apreciez ce ai făcut. Dar trebuie să privim spre viitor, Ana. Sper că vei rămâne alături de noi.

Ies din birou ca o fantomă. Colegii mă privesc curioși. Unii zâmbesc forțat, alții își pleacă ochii. Mă așez la birou și încerc să-mi văd de treabă, dar lacrimile îmi încețoșează ecranul monitorului.

Seara, acasă, Vlad mă așteaptă cu cina caldă și copiii deja în pijamale. Îmi zâmbește larg:

— Cum a fost? Ai primit vestea?

Îmi mușc buza și încerc să nu izbucnesc.

— Nu eu… Au adus pe altcineva. O femeie din alt oraș.

Vlad oftează și dă din cap.

— Lasă, Ana, nu e capăt de lume. Poate că e mai bine așa. Oricum munceai prea mult. Poate acum ai timp pentru noi.

Mă simt strivită între două lumi: la birou nu sunt destul de bună pentru promovare, acasă nu sunt destul de prezentă pentru familie. Mama mă sună a doua zi:

— Ana, tu trebuie să fii recunoscătoare că ai un serviciu stabil! Pe vremea mea, femeile nu visau la funcții mari. Ai grijă să nu-ți pierzi capul pentru niște ambiții.

Mă simt și mai singură. La birou, Mirela Popescu apare ca o tornadă: tânără, sigură pe ea, cu accent moldovenesc și haine scumpe. Îi văd privirea evaluatoare când intră în open space. Colegii îi zâmbesc larg, iar eu mă simt invizibilă.

Într-o pauză de cafea, Simona se apropie de mine:

— Ana, nu te supăra… Dar poate că ai fost prea cuminte. Știi cum e: cine nu iese în față nu primește nimic.

Mă doare adevărul spuselor ei. Am crezut mereu că munca vorbește pentru mine. Că dacă sunt corectă și dedicată, voi fi răsplătită. Dar lumea nu funcționează așa.

Într-o seară, după ce copiii adorm, Vlad încearcă să mă îmbărbăteze:

— Poate ar trebui să cauți altceva. Să-ți găsești un loc unde ești apreciată.

Îl privesc lung:

— Și dacă peste tot e la fel? Dacă nicăieri nu contează cât muncești?

El ridică din umeri:

— Atunci poate trebuie să lupți altfel. Să ceri ce meriți.

Zilele trec greu. Mirela mă cheamă la ea în birou:

— Ana, am auzit lucruri bune despre tine. Vreau să lucrăm împreună la proiectul X.

Vocea ei e caldă, dar simt că totul e un test. Accept provocarea, dar fiecare zi e o luptă cu mine însămi: să nu fiu invidioasă, să nu mă las doborâtă de frustrare.

Acasă, tensiunile cresc. Vlad devine tot mai distant; copiii simt că mama lor e mereu absentă cu gândul. Mama insistă să nu-mi mai bat capul cu serviciul.

Într-o seară plâng în baie, cu fața ascunsă în prosop. Mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu lumea nu e dreaptă cu oamenii ca mine.

După luni de zile, proiectul X are succes datorită muncii mele și a echipei mele. Mirela mă felicită public la ședință:

— Fără Ana, n-am fi reușit!

Colegiile mă bat pe umăr, dar eu simt doar un gol imens în suflet. Nu mai vreau aplauze fără sens; vreau să simt că munca mea contează cu adevărat.

Într-o noapte târzie, scriu în jurnal:
„Oare cât trebuie să lupți ca să fii văzut? Merită să-ți sacrifici liniștea pentru un vis care poate nici nu e al tău?”

Poate voi găsi răspunsul într-o zi — sau poate răspunsul e chiar aici: în curajul de a merge mai departe atunci când nimeni nu te vede.