Când sângele nu mai înseamnă familie – Povestea unei moșteniri otrăvite

— Nu ai dreptul să faci asta! — vocea mamei răsuna în sufrageria rece, unde lumina palidă a lunii se strecura printre jaluzele. Stăteam cu actul de moștenire în mână, tremurând, în timp ce privirea ei, altădată caldă, era acum tăioasă ca o lamă. Lângă ea, Sorin, soțul ei, își strângea pumnii pe masă.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. Cu doar două zile înainte, plângeam la căpătâiul bunicului meu, Ilie, omul care mă crescuse după ce tata murise într-un accident de muncă la combinat. Bunicul fusese totul pentru mine: mentor, prieten, sprijin. Împreună munciserăm pământul, reparaserăm casa bătrânească și visaserăm la o viață mai bună. Mama era mereu ocupată cu serviciul și cu noul ei soț, iar eu rămâneam cu bunicul.

La înmormântare, notarul mi-a înmânat testamentul. Bunicul îmi lăsa mie tot: casa din sat, pământul și ceva bani puși deoparte. Mama a încremenit când a aflat. Sorin a început să ridice tonul încă din curtea bisericii:

— Nu e corect! Tu ești copil, nu știi să administrezi nimic! Totul ar trebui să fie al mamei tale!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu-mi doream averea pentru bani. Era amintirea vie a bunicului, munca noastră împreună, rădăcinile mele.

În seara aceea, mama a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și mi-a luat mâna:

— Maria, te rog… Gândește-te la noi. Sorin are datorii, eu am pierdut serviciul… Avem nevoie de banii ăia ca să nu pierdem apartamentul din oraș.

— Mamă, dar bunicul a vrut să fie al meu… Știi cât am muncit cu el! Nu pot…

A izbucnit în plâns. Am simțit cum mă rupe între două lumi: loialitatea față de ea și promisiunea făcută bunicului.

A doua zi dimineață, Sorin m-a așteptat la poartă:

— Ascultă-mă bine, fată! Dacă nu ne dai partea noastră, o să regreți! Știi că putem contesta testamentul? Avem avocați buni!

M-am speriat. Nu aveam pe nimeni în afară de bunicul. Prietenii mei erau plecați la facultate sau lucrau prin străinătate. M-am dus la preotul satului, părintele Doru:

— Părinte, ce să fac? Mi-e frică…

— Maria, bunicul tău te-a iubit ca pe ochii din cap. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce-i al tău. Dar încearcă să nu-ți urăști mama…

Am încercat să vorbesc cu mama din nou. Am propus să împărțim banii din cont, dar să păstrez casa și pământul. Sorin a râs:

— Ce să facem noi cu niște pământuri la țară? Vrem tot!

Au început să mă șicaneze: telefoane noaptea, amenințări voalate. Într-o zi am găsit poarta spartă și câinele otrăvit. Am știut că nu mai e cale de întoarcere.

Am angajat un avocat din oraș, domnul Popescu. Mi-a spus:

— Maria, ai dreptate legal. Dar pregătește-te: procesele durează ani și costă nervi și bani.

Au urmat luni de coșmar: citații, audieri, priviri urâte prin sat. Mama nu-mi mai răspundea la telefon. La un moment dat am aflat că Sorin încerca să vândă apartamentul fără știrea ei. Mama a venit plângând la mine:

— M-am înșelat în privința lui… Dar nu pot trăi fără tine! Iartă-mă!

Am plâns împreună ore întregi. I-am spus că îi voi da bani să-și plătească datoriile dacă divorțează de Sorin și începe o viață nouă.

Procesul s-a terminat după doi ani. Am câștigat moștenirea, dar relația cu mama s-a schimbat pentru totdeauna. Ne vedem rar și vorbim despre vreme sau rețete de prăjituri, niciodată despre ce s-a întâmplat.

Uneori stau singură pe prispa casei bătrânești și mă întreb: oare merită să lupți pentru dreptate dacă prețul e să-ți pierzi familia? Sau sângele nu mai înseamnă nimic când banii intră între oameni?