„Fără mine nu poți trăi, Livia!” – Povestea unei eliberări

— Livia, să nu uiți să calci cămășile lui Vlad și să faci supă de pui, îi place așa cum o făcea mama lui! vocea mamei mele răsuna în capul meu chiar și acum, la opt ani după ce m-am măritat. Stăteam în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece, spălând vasele după o altă cină la care Vlad abia dacă a ridicat ochii din telefon.

— Ai uitat să pui sare în ciorbă, mi-a spus el, fără să mă privească. Și iar ai întârziat cu masa. Nu știu ce-ai face fără mine, sincer. Eu pot trăi și singur, dar tu? Tu fără mine n-ai rezista nici două zile.

M-am oprit din spălat. Mâinile îmi tremurau. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe. Le-am auzit și de la mama, și de la bunica, și de la soacra mea: „Bărbatul e stâlpul casei, tu trebuie să-l ții fericit.” Dar niciodată nu m-au durut atât de tare ca acum.

— Vlad, crezi că fără tine n-aș putea trăi? am întrebat încet, aproape șoptit.

El a râs scurt, ironic:

— Livia, hai să fim serioși. Tu nu știi nici măcar cum să plătești facturile online. Dacă n-aș fi eu, ai uita și să-ți iei salariul de la serviciu.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Avea dreptate? Chiar eram atât de neajutorată? M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și curățenie. La cearcănele din oglindă. La lista de cumpărături scrisă cu grijă pentru ca nimic să nu lipsească din casă. La copiii care mă strigau doar pe mine când aveau nevoie de ceva.

În acea noapte nu am dormit. Am stat pe întuneric și am ascultat respirația grea a lui Vlad. M-am gândit la toate femeile din familia mea care au trăit la fel: muncind fără oprire, sacrificându-se pentru bărbați care nu le-au mulțumit niciodată. Mi-am amintit cum bunica plângea pe ascuns când bunicul ridica vocea la ea pentru că nu era masa gata la timp. Cum mama își cerea scuze pentru orice greșeală măruntă.

A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu, am deschis laptopul și am început să caut joburi part-time. Aveam o diplomă de profesoară de română pe care n-o folosisem niciodată cu adevărat. Am găsit un anunț: „Căutăm meditator pentru limba română, program flexibil.” Am trimis CV-ul tremurând.

Câteva zile mai târziu am primit răspunsul: „Vă așteptăm la interviu.”

— Ce tot faci acolo? m-a întrebat Vlad într-o seară, văzându-mă concentrată la laptop.

— Îmi caut un job part-time, i-am spus simplu.

A râs din nou:

— Livia, tu n-ai timp nici să respiri! Cine crezi că o să aibă grijă de copii? Cine o să facă mâncare?

— O să ne descurcăm împreună, i-am răspuns privind drept în ochii lui.

S-a încruntat și a ieșit din cameră trântind ușa. În seara aceea am plâns în baie, dar nu de frică, ci de ușurare. Pentru prima dată simțeam că fac ceva pentru mine.

Interviul a fost emoționant. Mâinile îmi transpirau pe sub masca sanitară (era încă pandemie), dar doamna directoare mi-a zâmbit cald:

— Avem nevoie de cineva ca dumneavoastră. Când puteți începe?

Când le-am spus copiilor că voi lucra câteva ore pe zi, fiica mea cea mică, Ana, m-a întrebat:

— Mami, dar cine o să-mi facă pachețelul?

— O să-l facem împreună, i-am spus zâmbind.

Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Nu mai găsea mereu masa pusă sau hainele călcate perfect. Într-o seară a izbucnit:

— Nu mai ești femeia cu care m-am însurat! Ce-i cu tine?

— Poate că abia acum sunt femeia care trebuia să fiu mereu, i-am răspuns calm.

Mama a venit într-o zi pe neașteptate și m-a găsit corectând lucrări la bucătărie.

— Livia, ce-i cu tine? Cum adică lucrezi? Dar Vlad ce zice?

— Vlad se descurcă. Și eu la fel.

A clătinat din cap dezaprobator:

— Nu-i bine ce faci. O femeie trebuie să-și știe locul.

Am simțit un val de revoltă:

— Mama, locul meu e acolo unde aleg eu să fiu!

În acea seară am stat mult timp pe balcon privind luminile orașului. Mi-am dat seama cât de mult mă schimbasem. Nu mai eram fata speriată care făcea totul ca să nu supere pe nimeni. Eram o femeie care își dorea respect și libertate.

Vlad a încercat să mă facă să renunț. A încercat cu vorbe grele, cu tăceri apăsătoare, cu amenințări voalate că „o să vadă el ce face dacă nu mă schimb”. Dar eu nu m-am mai întors înapoi.

Au trecut luni. Copiii s-au obișnuit cu noul ritm al casei. Vlad a început să-și spele singur cămășile și chiar să gătească uneori. Mama încă oftează când mă vede corectând lucrări sau citind seara în loc să calc rufe.

Dar eu sunt alt om. Am prietene noi printre colegele mele profesoare. Am redescoperit bucuria de a fi ascultată și apreciată pentru cine sunt eu, nu doar pentru ce fac pentru alții.

Uneori mă întreb dacă Vlad chiar ar putea trăi fără mine sau dacă eu n-aș putea trăi fără el. Dar știu sigur un lucru: pot trăi cu mine însămi, împăcată și liberă.

Oare câte femei mai trăiesc încă în umbra acestor prejudecăți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?