„Trebuia să ai grijă de copiii mei, iar acum le economisești mâncarea”: Nora, soacra în vârstă, este certată de nora ei

Nora, o văduvă de 68 de ani, a fost întotdeauna apropiată de fiul ei, Andrei, și de soția acestuia, Elena. Totuși, de când Andrei și-a pierdut locul de muncă la fabrica locală, tensiunile au început să crească. Elena, adesea stresată de situația financiară, devenise tot mai exigentă și irascibilă. Nora își făcea tot posibilul să-și sprijine familia, dar pensia ei modestă abia dacă îi ajungea pentru propriile cheltuieli.

Într-o dimineață rece de noiembrie, Elena a sunat-o pe Nora într-o stare de panică. „Mamă, trebuie să ai grijă de Luca și de Matei astăzi. Am fost chemată de urgență la muncă, iar Andrei are un interviu de angajare. Poți să te ocupi de ei?”

Nora, deși se simțea rău, nu a ezitat să accepte. „Desigur, draga mea. Adu-i aici.”

Când Elena i-a lăsat pe băieți, a menționat pe fugă, „Nora, trebuia să le cumperi copiilor niște iaurt sau brânză. Ți-am spus că sunt la limita bugetului și frigiderul este gol.”

Nora, luată prin surprindere de reproșul brusc, a răspuns încet, „Dar nu am avut timp! Îi aduceam pe băieți.”

Elena a plecat repede, lăsând-o pe Nora neliniștită. S-a uitat la nepoții ei, Luca, de 7 ani, și Matei, de 5 ani, cu fețele pline de speranță și neconștienți de tensiune. „Hai să vedem ce poate face bunica,” a spus ea cu un zâmbet forțat.

Nora a căutat prin bucătărie, găsind doar niște pâine veche și puțin unt de arahide. Inima i s-a strâns; știa că nu era suficient pentru doi băieți în creștere. Le-a făcut sandvișuri cu unt de arahide și a încercat să facă masa mai distractivă tăind sandvișurile în diverse forme.

Când a venit ora prânzului, băieții au mâncat în liniște, dar Nora putea să spună că încă le era foame. „Bunica, putem să mai avem?” a întrebat Luca, cu ochii mari și plini de speranță.

„Îmi pare rău, dragul meu, asta e tot ce am,” a răspuns Nora, cu vocea tremurândă.

După-amiaza a trecut greu, iar Nora se simțea din ce în ce mai vinovată. Ar fi trebuit să fie mai bine pregătită, își spunea. Când Elena a venit să-și ia băieții, fața ei era încordată de furie când a observat bucățile de pâine neatinse de pe farfurii.

„Trebuia să ai grijă de copiii mei, iar acum le economisești mâncarea?” a strigat Elena, vocea ei răsunând prin casa mică.

Nora a încercat să explice, dar Elena era de neconsolat. „Este inacceptabil, Nora. Ei sunt nepoții tăi!”

Cu inima grea, Nora a privit cum Elena îi ia pe băieți și pleacă. A rămas așezată la masa din bucătărie, cu mâinile tremurând. Știa că Elena era sub mult stres, dar cuvintele dure o răneau adânc. Nora simțea un profund sentiment de eșec, nu doar ca bunică, dar și ca mamă.

În acea noapte, Nora a stat trează în pat, rememorând evenimentele zilei. Distanța dintre intențiile și capacitățile ei nu i se păruse niciodată atât de mare. Știa că relația ei cu Elena și băieții s-ar putea să nu mai fie niciodată la fel. Liniștea casei apăsa greu pe ea, un amintire dureroasă a eșecurilor zilei și a rupturii posibil ireparabile în familia ei.