Am sacrificat totul pentru copiii mei: Meritam oare lipsa asta de respect?

— Nu mai suportați să vă aud plângându-vă! a țipat Ana, trântind ușa bucătăriei în urma ei. Am rămas cu mâna în aer, cu farfuria de ciorbă aburindă pe care i-o pregătisem special, știind că vine obosită de la serviciu. Irina, cealaltă fată a mea, s-a ridicat încet de la masă și a ieșit fără să spună un cuvânt. Am rămas singură, cu soțul meu, Gheorghe, care m-a privit lung, cu ochii lui obosiți și triști.

— Ce-am făcut greșit, Maria? a șoptit el.

Nu știam ce să-i răspund. Toată viața noastră am muncit cot la cot la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova. Ne-am rupt spatele pentru ca fetele să aibă haine curate, ghiozdane noi și să nu simtă niciodată rușinea sărăciei pe care noi am trăit-o în copilărie. Ne-am lipsit de vacanțe, de haine noi, de orice bucurie măruntă – totul pentru ele.

Îmi amintesc cum mergeam la piață cu lista strictă: cartofi, ceapă, orez. Carne doar sâmbăta, dacă rămânea ceva după plata facturilor. Gheorghe lucra și sâmbetele, iar eu coseam acasă pentru vecine ca să mai adunăm un ban. Când fetele au intrat la liceu, am făcut împrumut la bancă să le luăm calculatoare. Când au mers la facultate la Iași, am vândut pământul moștenit de la părinții mei ca să le plătim chiria.

Anii au trecut repede. Fetele au terminat facultatea cu note bune. Ana s-a angajat contabilă la o firmă privată, iar Irina a devenit profesoară de engleză. Ne-am bucurat enorm când s-au întors acasă după studii. Am crezut că vom fi din nou o familie unită, că vom avea parte de liniște și recunoștință.

Dar lucrurile s-au schimbat. Ana venea tot mai rar acasă și când venea era mereu nervoasă. Irina părea mereu preocupată, mereu cu ochii în telefon. Nu mai povesteau cu noi, nu ne mai cereau sfaturi. Când încercam să le spunem cât ne e de greu cu pensia mică și cu sănătatea care ne lasă, ne răspundeau tăios:

— Nu suntem responsabile pentru problemele voastre! Voi ați ales să trăiți așa!

Într-o seară, după ce Ana a plecat trântind ușa, Gheorghe s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă în hohote. Nu-l văzusem niciodată așa. M-a durut sufletul.

— Pentru cine am muncit toată viața asta? Pentru cine am îndurat frigul și foamea? Pentru cine am renunțat la tot?

Nu aveam răspunsuri. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram mică dacă nu ajutam la treabă sau dacă vorbeam urât. Eu nu le-am certat niciodată pe fete. Am vrut să le fie bine, să nu simtă apăsarea greutăților.

Într-o duminică dimineață am încercat să vorbesc cu Ana. Am găsit-o în camera ei, stând pe pat cu laptopul în brațe.

— Ana, mamă… putem vorbi?

— Ce vrei?

— Vreau doar să știu dacă ești bine… dacă ai nevoie de ceva…

— Am nevoie să nu mă mai sufocați cu grijile voastre! Vreau să trăiesc și eu viața mea! Nu pot să vă port pe voi în spate toată viața!

M-am retras încet și am simțit cum mi se rupe inima. Am stat ore întregi pe bancă în fața blocului, privind copiii vecinilor jucându-se. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit lăsându-le prea multă libertate sau poate prea puțină…

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Fetele au început să vorbească despre mutat în chirie împreună cu prietenii lor. Au spus că vor intimitate și libertate. Gheorghe s-a închis în el, nu mai vorbea decât despre vreme sau despre televizor.

Într-o zi, Irina a venit acasă cu un băiat pe care nu-l cunoșteam. S-au certat în sufragerie pentru că nu i-am primit cu masa pusă.

— Nu suntem servitorii voștri! am izbucnit eu.

Irina m-a privit cu dispreț:

— Dacă nu vă convine, ne mutăm!

Și s-au mutat. Au plecat amândouă într-o garsonieră închiriată la marginea orașului. De atunci ne sunau rar și doar când aveau nevoie de acte sau bani.

Au trecut luni întregi fără să le vedem. De Crăciun am pregătit cozonaci și sarmale ca pe vremuri, sperând că vor veni acasă. N-au venit. Ne-au trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Viorica.

— Maria, ce-ai pățit? Ești trasă la față…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Așa-s tinerii azi… Nu mai știu ce-i respectul! Dar poate că nici noi n-am știut cum să-i pregătim pentru viață…

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că am greșit undeva… Poate că i-am protejat prea mult sau poate că n-am știut să le arătăm cât de greu ne-a fost.

Acum stau seara pe fotoliu lângă Gheorghe și ne uităm la pozele vechi cu fetele mici, râzând în curtea blocului. Mă întreb dacă sacrificiul nostru a avut vreun rost sau dacă am crescut două străine care nu ne mai recunosc drept părinți.

Oare merităm lipsa asta de respect după tot ce am făcut pentru ele? Sau poate că lumea s-a schimbat și noi n-am știut să ținem pasul? Voi ce credeți?