„Sunt bunică, nu bonă cu normă întreagă” – Povestea Mariei

— Mamă, ai putea să vii și mâine dimineață la noi? Nu reușesc să ajung la timp la serviciu, iar Irina are ședință la grădiniță. Te rog, doar două ore!
Vocea fiicei mele, Andreea, răsună în telefon cu o oboseală pe care o cunosc prea bine. Mă uit la ceas: e aproape miezul nopții și abia am terminat de strâns jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Nepoata mea, Ana, doarme liniștită în camera ei, iar eu simt cum mă apasă o oboseală grea, ca o pătură udă.

Nu știu când s-a transformat bucuria de a fi bunică într-o rutină epuizantă. Când am aflat că Andreea e însărcinată, am plâns de fericire. Am visat la zilele în care îi voi citi povești Anei, la plimbările prin parc, la râsetele ei cristaline. Dar nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu bunică „cu normă întreagă”.

— Sigur că vin, răspund mecanic, deși simt un nod în gât.
— Mulțumesc, mamă! Ești cea mai bună!
Închid telefonul și rămân cu privirea pierdută în întuneric. Mâine dimineață, la ora șapte, trebuie să fiu din nou la ei. De când s-a întors Andreea la muncă, viața mea s-a schimbat complet. Nu mai am timp pentru mine, pentru prietenele mele, pentru plimbările mele prin parc sau pentru atelierul de pictură pe care îl visam de ani de zile.

Soțul meu, Viorel, mă privește cu îngrijorare din pragul ușii:
— Maria, iar te-ai lăsat pe tine pe ultimul loc. Nu poți să le spui că ai și tu nevoie de timp?
— Cum să le spun? Au nevoie de mine… Și Ana e atât de mică…
— Dar tu? Tu nu mai exiști?

Îmi vine să plâng. Mă simt prinsă într-o capcană între iubirea pentru familie și nevoia mea de libertate. Când încerc să vorbesc cu Andreea despre asta, mă privește cu ochii mari:
— Mamă, dar tu nu vrei să stai cu Ana? Nu-ți place să fii cu ea?
— Ba da, dar… uneori aș vrea să am și eu timp pentru mine.
— Toate bunicile fac asta! Și mama lui Radu are grijă de nepoți aproape zilnic.

Simt cum mă strânge ceva în piept. De ce trebuie să fie așa? De ce nu pot spune „nu” fără să mă simt vinovată? De ce societatea noastră consideră că bunica e un fel de bonă gratis?

Într-o zi, după ce am alergat toată dimineața după Ana prin parc și am gătit prânzul preferat al Andreei (deși eu nu mai apucasem să mănânc nimic), primesc un mesaj de la prietena mea, Lidia:
— Maria, vii diseară la clubul de lectură? Ne-ar prinde bine să te vedem!

Mă uit la mesaj și simt un val de dorință: vreau să merg! Vreau să fiu din nou eu însămi, nu doar „mama Andreei” sau „bunica Anei”. Dar când îi spun Andreei că nu pot sta cu Ana în seara aceea, reacția ei mă lovește ca un pumn:
— Dar ce poate fi mai important decât familia ta?

Nu știu ce să răspund. Mă simt egoistă doar pentru că vreau câteva ore pentru mine. Viorel mă ia în brațe seara și îmi șoptește:
— Maria, dacă nu ai grijă de tine, nu vei mai putea avea grijă nici de ceilalți.

În weekend, încerc să deschid subiectul la masa de prânz:
— Andreea, Radu… aș vrea să discutăm ceva important. Simt că am nevoie și eu de puțin timp liber. Poate ați putea găsi o bonă din când în când…
Andreea oftează:
— Mamă, știi cât costă o bonă? Și oricum… Ana te iubește atât de mult!
Radu tace. Simt că nu mă ascultă cu adevărat.

În seara aceea plâng în baie, fără zgomot. Mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochii stinși. Unde am dispărut eu? Când am încetat să mai contez?

Timpul trece și mă simt tot mai prinsă într-un rol pe care nu l-am ales pe deplin. Prietenele mele mă întreabă tot mai rar dacă ies cu ele – știu deja răspunsul meu. Atelierul meu de pictură a rămas doar un vis prăfuit într-un colț al minții.

Într-o zi, Ana vine la mine cu o foaie colorată:
— Bunico, uite! Am desenat pe tine și pe mine în parc!
O iau în brațe și simt o dragoste uriașă pentru acest copil minunat. Dar undeva în sufletul meu rămâne o tristețe surdă: dragostea nu ar trebui să doară atât de tare.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare când vom avea curajul să spunem ce simțim cu adevărat? Și cine ne va asculta?