Când fiul meu Vlad a vrut să se mute la cabana bunicilor: între teamă, dragoste și renunțare

— Mamă, vreau să mă mut la cabană cu Irina. Am nevoie de spațiul meu, de liniște. Nu mai pot aici, în apartamentul ăsta sufocant!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Îl priveam cum își frământa mâinile, evitându-mi privirea. Avea 23 de ani, dar în ochii mei era tot băiatul care venea plângând acasă cu genunchii juliți.

— Vlad, nu e o idee bună. Cabana e veche, n-ai apă curentă, n-ai căldură. Ce-o să faci acolo iarna? Și Irina… e sigură că vrea asta?

A oftat adânc, ca și cum ar fi repetat discuția asta de zeci de ori în minte.

— Mamă, nu mai sunt copil. Vreau să încerc. M-am săturat să mă simt ca un musafir în propria casă.

M-am așezat la masă, încercând să-mi ascund tremurul din voce.

— Vlad, nu e vorba că nu te las. Dar mi-e teamă… Știi bine că tata a muncit ani întregi la cabana aia. E plină de amintiri, dar și de probleme. Ți-ai făcut vreun plan? Ai bani?

A tăcut. Știam răspunsul. Vlad lucra part-time la o cafenea, iar Irina abia terminase facultatea. Erau visători, dar realitatea nu ierta pe nimeni.

— O să ne descurcăm. O să reparăm ce trebuie. Poate facem și o grădină. Irina vrea să picteze acolo. E locul perfect pentru ea.

Am simțit un nod în gât. Îmi doream să-i spun „Da, du-te! Fii fericit!”, dar frica mă ținea pe loc. Mi-am amintit de mama mea, cum mă privea când am plecat la facultate la București: cu ochii umezi și inima frântă, dar cu zâmbetul pe buze.

— Bine, Vlad. Nu pot să-ți spun nu… Dar vreau să te ajut. Hai să mergem împreună la cabană weekendul ăsta. Să vedem ce e de făcut.

A zâmbit larg, iar pentru o clipă am văzut băiatul meu mic, fericit că primește ceva ce-și dorește din tot sufletul.

Când am ajuns la cabană, am simțit mirosul lemnului vechi și al mucegaiului. Ferestrele scârțâiau, iar acoperișul părea că stă să cadă. Vlad și Irina s-au apucat imediat să curețe curtea, râzând și făcând planuri despre cum vor vopsi pereții și unde vor pune hamacul.

Eu stăteam pe prispă, cu mâinile în poală, privind la ei. Mă simțeam inutilă și bătrână. Îmi venea să strig: „Nu vă dați seama cât e de greu?!” Dar m-am abținut. Am început să-i ajut la curățenie, iar seara am făcut împreună o ciorbă pe soba veche.

— Mamă, nu te supăra pe mine… — a spus Vlad încet, când Irina a ieșit afară după lemne — …dar simt că aici pot respira. Aici nu mă mai cert cu tata pentru orice prostie.

Mi-au dat lacrimile. Știam că relația lui cu tatăl lui era tensionată: certuri despre bani, despre viitor, despre lipsa unui „job serios”. Soțul meu, Doru, era genul care voia ordine și disciplină; Vlad era visător ca mine.

Când ne-am întors acasă, Doru ne aștepta în prag:

— Ce-ați hotărât? — a întrebat sec.

— Vlad vrea să se mute la cabană cu Irina — am spus eu încet.

Doru a izbucnit:

— Să se mute?! Cu ce bani? Cine plătește reparațiile? Vrei să-ți rupi gâtul acolo?

Vlad s-a înroșit la față:

— O să mă descurc! Nu mai vreau să stau aici unde nu pot face nimic fără să fiu judecat!

Seara aceea a fost un șir de reproșuri și uși trântite. Eu am rămas singură în bucătărie, ascultând liniștea apăsătoare.

În zilele următoare, Vlad și Irina s-au mutat la cabană. Am mers des la ei cu mâncare sau cu pachete de haine groase. Îi vedeam cum se chinuie cu soba stricată sau cum se ceartă din nimicuri — dar îi vedeam și râzând împreună sub nucul bătrân.

Odată, într-o seară friguroasă de noiembrie, Vlad m-a sunat:

— Mamă… poți veni? S-a spart o țeavă și nu știm ce să facem.

Am lăsat totul baltă și am plecat spre ei cu Doru — care bombănea tot drumul:

— Ți-am spus eu! Nu sunt pregătiți! O să vină plângând acasă!

Când am ajuns, i-am găsit tremurând în bucătărie, încercând să oprească apa care curgea pe sub podea. Doru s-a apucat imediat de treabă; fără un cuvânt aspru, doar cu gesturi ferme și pricepere. Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut pe Vlad privind spre tatăl lui cu admirație.

După acea noapte grea, ceva s-a schimbat între ei. Doru a început să meargă mai des la cabană, ajutându-i la reparații; Vlad îl asculta atent și chiar îi cerea sfaturi.

Eu am rămas între două lumi: dorința de a-mi proteja copilul și nevoia de a-l lăsa să crească singur. Am avut nopți nedormite gândindu-mă dacă am făcut bine sau rău lăsându-l să plece.

Acum, după aproape un an, Vlad și Irina încă locuiesc acolo. Au transformat cabana într-un loc cald și primitor; au făcut o grădină micuță și organizează ateliere de pictură pentru copiii din sat.

Uneori mă întreb: dacă nu i-aș fi lăsat să plece, ar fi fost mai fericiți? Sau poate tocmai libertatea le-a dat curajul să devină cine sunt azi?

Oare cât de mult trebuie să ținem copiii aproape — și când e momentul să-i lăsăm să zboare?