Umbra Singurătății: Povestea Agatei între Dorință și Deznădejde

— Mamă, cum te simți azi? Vocea Ioanei răsună plat în receptor, ca și cum ar recita o poezie învățată pe de rost. E a treia zi la rând când mă sună la aceeași oră, cu aceleași cuvinte. Mă uit pe geam, la ploaia care lovește sticla în rafale scurte, și încerc să-mi adun gândurile.

— Bine, Ioana. Mulțumesc că ai sunat, răspund încet, dar știu că nu ascultă cu adevărat. O aud cum tastează ceva pe fundal, probabil răspunde la vreun email de serviciu.

De când am ieșit la pensie, zilele mele curg una după alta, identice și cenușii. Casa e prea mare și prea tăcută. Mă gândesc la anii în care alergam prin bucătărie cu trei copii mici agățați de fusta mea, la serile când adormeam cu grijile lumii pe umeri și la diminețile în care mă trezeam înaintea tuturor ca să le pregătesc pachetul pentru școală. Atunci nu aveam timp să mă gândesc la mine. Acum am prea mult timp.

Soțul meu, Doru, ne-a părăsit când copiii erau mici. A plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă cu trei suflete de crescut și o inimă frântă. N-am avut luxul să plâng prea mult. Am muncit ca femeie de serviciu la spitalul din oraș, am spălat podele și am strâns după alții ca să le pot pune copiilor mei ceva pe masă. Niciodată nu le-am spus cât de greu mi-a fost. Am vrut să creadă că lumea e bună și că mama lor poate orice.

Acum, când îi văd atât de distanți, mă întreb dacă am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult? Poate le-am dat totul fără să le cer nimic în schimb?

— Mamă, nu uita să iei pastilele! mă întrerupe Ioana din gânduri.

— Nu uit, draga mea. Voiam să te întreb dacă vii duminică pe la mine… E ziua mea.

— Of… Nu știu dacă pot. Am multe pe cap cu copiii și cu serviciul… Dar te sunăm sigur!

Telefonul se închide brusc. Rămân cu receptorul în mână, ascultând tonul mort al liniilor întrerupte. Mă uit la poza de pe perete: eu, tânără, cu cei trei copii lângă mine, toți zâmbind larg. Ce s-a întâmplat cu noi?

Seara vine repede. Aprind televizorul doar ca să aud voci prin casă. Mă gândesc la Maria, mezina mea, care nu m-a vizitat de Crăciun pentru că „a avut gripă”. Sau la Vlad, băiatul meu cel mare, care trăiește în București și mă sună doar când are nevoie de acte sau vreo semnătură pentru bancă.

În ultima vreme, toți par mai interesați de starea mea de sănătate decât oricând înainte. „Mamă, ai fost la doctor?”, „Mamă, ai făcut analizele?”, „Mamă, nu te simți rău?” La început m-am bucurat că le pasă. Dar apoi am început să simt o răceală ciudată în glasurile lor. Parcă fiecare întrebare ascunde altceva.

Într-o zi, Maria a venit pe neașteptate. A intrat grăbită, a aruncat o privire rapidă prin casă și s-a așezat la masă fără să-și scoată haina.

— Mamă, ai făcut testamentul?

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— De ce întrebi?

— Păi… știi cum e… E bine să fie totul clar. Să nu ne certăm după…

Nu a terminat fraza. Am simțit că mi se taie respirația. Toată viața am muncit pentru ei și acum singura lor grijă e cine va primi casa asta bătrânească și cele câteva economii strânse cu greu.

— Maria, eu încă trăiesc! am spus cu voce tremurată.

A roșit ușor și a schimbat subiectul.

De atunci, telefoanele au devenit zilnice. Întrebări despre sănătate, despre pastile, despre vecini — dar niciodată despre sufletul meu sau despre ce simt eu cu adevărat.

În ziua aniversării mele am pregătit cozonac și am pus masa ca pe vremuri. Am așteptat până seara târziu. Nimeni nu a venit. Doar Vlad a sunat pe fugă:

— La mulți ani, mamă! Să fii sănătoasă! Trebuie să închid, sunt într-o ședință!

Am stins lumina și am plâns în tăcere.

A doua zi dimineață am ieșit în curte și m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Florica.

— Ce faci, Agata? Nu te-au vizitat copiii?

— Nu… Sunt ocupați…

Mi-a luat mâna între palmele ei aspre.

— Suflet drag, nu lăsa casa asta să-ți fie mormânt! Ieși printre oameni! Vino la clubul pensionarilor! Nu-i lăsa să-ți fure bucuria!

Am zâmbit amar. Poate are dreptate. Poate trebuie să-mi găsesc propria fericire acum, fără să mai aștept nimic de la ei.

În seara aceea am scris o scrisoare lungă copiilor mei. Le-am povestit despre visele mele neîmplinite, despre singurătatea care mă apasă și despre cât de mult mi-aș dori să ne regăsim ca familie — nu ca niște străini care așteaptă moștenirea unei bătrâne.

Nu știu dacă vor înțelege vreodată ce simte o mamă care a dat totul și primește înapoi doar tăcere și formalitate.

Mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să fim iubiți doar pentru ce lăsăm în urmă? Sau mai știm să iubim fără interes?