Dragoste târzie, preț amar: Povestea mea după 70 de ani

— Nu pot să cred, mamă! La vârsta asta, chiar vrei să te măriți din nou? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică tata dacă ar fi aici?

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de porțelan, dar am încercat să-mi păstrez calmul. Aveam 72 de ani și, pentru prima dată după moartea lui Gheorghe, simțeam că inima mea tresare din nou. Dar copiii mei nu vedeau decât o trădare.

— Irina, nu e vorba despre ce zice lumea. E vorba despre mine. Despre ce simt eu acum, la bătrânețe. Nu vreau să-mi petrec restul zilelor singură, i-am răspuns încet, cu glasul stins.

— Dar ai pe noi! Ce-ți mai trebuie altceva? Nu ți-am fost aproape? Nu te-am ajutat când ai avut nevoie?

Mihai, fiul meu cel mare, intrase în discuție cu vocea lui gravă, aproape acuzatoare. Îl priveam și vedeam în ochii lui nu doar îngrijorare, ci și o furie mocnită. Poate că nu mă iertase niciodată că nu l-am lăsat să-și urmeze visul de a pleca în străinătate. Poate că acum vedea în decizia mea o nouă dovadă că nu-i ascult niciodată.

— Nu e același lucru, Mihai. Voi aveți viețile voastre, familiile voastre. Eu… eu am rămas singură de prea mult timp.

Adevărul era că singurătatea mă rodea ca o boală tăcută. După ce Gheorghe s-a stins, casa s-a umplut de tăceri apăsătoare. Zilele se scurgeau una după alta, monotone, iar serile erau cele mai grele. Mă uitam la pozele vechi și mă întrebam dacă viața mai are ceva de oferit după 70 de ani.

Apoi l-am întâlnit pe Victor la piață. Un bărbat cu ochi blânzi și mâini muncite, văduv și el de câțiva ani. Ne-am întâlnit întâmplător la taraba cu mere, iar conversația noastră a curs firesc, ca și cum ne cunoșteam de-o viață. În scurt timp, am început să ne vedem tot mai des: plimbări prin parc, seri cu ceai și povești despre tinerețea noastră pierdută.

Victor mi-a adus zâmbetul înapoi. M-a făcut să simt că încă mai contez pentru cineva. Când m-a cerut de soție, am simțit că primesc o a doua șansă la fericire.

Dar copiii mei n-au văzut decât pericolul: „O să-ți ia casa!”, „Nu te gândești la moștenire?”, „Ce-o să spună rudele?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina și Mihai, am rămas singură în sufragerie. Am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva iubirea la vârsta asta e doar o iluzie ridicolă.

A doua zi dimineață, Victor a venit cu un buchet de crizanteme galbene.

— Nu vreau să-ți stric liniștea, Maria. Dacă simți că nu poți…

L-am privit lung. Îmi doream să-i spun că renunț pentru copii, dar nu puteam. Simțeam că aș muri pe dinăuntru dacă aș face asta.

— Nu e vina ta, Victor. E vina noastră că trăim într-o lume unde bătrânii trebuie să se stingă în tăcere.

Am făcut nunta simplu, la biserica din cartier. Doar câțiva prieteni vechi au venit. Copiii mei au lipsit.

Primele luni au fost dulci-amărui. Victor era atent și blând, dar lipsa copiilor mă durea ca o rană deschisă. De Crăciun am încercat să-i invit la masă.

— Nu pot să vin, mamă. Nu pot să-l văd pe omul ăla în casa noastră! mi-a spus Irina la telefon.

Am închis ochii și am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz.

Victor m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Știa că nu există cuvinte care să aline dorul de copii.

Timpul a trecut și relația cu copiii mei s-a răcit tot mai mult. Nepoții mă sunau tot mai rar. La fiecare aniversare speram să primesc un telefon sau o vizită, dar ușa rămânea închisă.

Într-o zi, Mihai a venit pe neașteptate.

— Mamă, trebuie să vorbim despre apartament. Am auzit că ai trecut jumătate pe numele lui Victor…

M-am uitat la el cu tristețe.

— Mihai, nu e vorba despre bani sau case. E vorba despre dreptul meu la fericire.

— Fericirea ta ne-a distrus familia!

Cuvintele lui au tăiat ca un cuțit.

Seara aceea am petrecut-o pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă dacă am făcut bine. Dacă dragostea merită atâta suferință.

Victor a venit lângă mine și mi-a luat mâna în a lui.

— Maria, uneori oamenii nu pot înțelege decât ceea ce au trăit ei înșiși.

Am zâmbit amar. Poate că avea dreptate.

Astăzi, la aproape 75 de ani, încă mă trezesc dimineața lângă Victor și îi mulțumesc vieții pentru curajul de a iubi din nou. Dar rana despărțirii de copiii mei nu s-a vindecat niciodată complet.

Mă întreb adesea: oare am ales bine? Merită dragostea târzie prețul rupturii de familie? Sau ar fi trebuit să-mi accept singurătatea ca pe o datorie tăcută?

Poate că răspunsul nu există — sau poate îl găsim doar atunci când avem curajul să ne privim sufletul în oglindă.