Între două lumi: Cum viața cu soacra mea, Viorica, mi-a schimbat familia

— Nu mai pune sare în ciorbă, că-i destul de sărată! vocea Vioricăi răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit cu lingura în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea. M-am întors încet spre ea, încercând să-mi păstrez calmul.

— Așa îi place lui Mihai, i-am răspuns printre dinți, dar deja știam că nu are rost. De când soacra mea s-a mutat la noi după operația la șold, casa noastră s-a transformat într-un câmp minat. Fiecare pas era o potențială explozie: ba nu-i place cum aranjez hainele pe sârmă, ba nu înțelege de ce nu spăl geamurile în fiecare săptămână, ba îi pare rău de câtă apă consumăm la duș.

Mihai încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori se retrăgea în biroul lui, lăsându-ne pe mine și pe mama lui să ne descurcăm. Copiii, Ilinca și Radu, simțeau și ei tensiunea. Ilinca mă întreba seara:

— Mami, de ce bunica e mereu supărată?

Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că îi era greu să accepte că nu mai e stăpână pe propriul corp, poate pentru că îi lipsea casa ei din Bacău sau poate pentru că eu nu eram niciodată destul de bună pentru fiul ei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit-o pe Viorica stând pe întuneric în bucătărie. M-am apropiat încet.

— Aveți nevoie de ceva?

A oftat adânc.

— Nu pot dormi. Mă dor oasele și… mi-e dor de casă.

Am simțit pentru prima dată o fisură în armura ei. Am tras un scaun lângă ea și am stat acolo în liniște. După câteva minute, a început să-mi povestească despre tinerețea ei, despre cum l-a crescut singură pe Mihai după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat. Am ascultat-o fără să o întrerup. Pentru prima dată, am văzut-o altfel: nu ca pe o soacră critică, ci ca pe o femeie care a dus greul vieții pe umeri.

A doua zi dimineață, am găsit-o încercând să spele vasele cu o mână tremurândă. M-am repezit spre ea:

— Lăsați, mă ocup eu!

— Nu vreau să fiu o povară… mi-a spus încet.

Atunci am realizat cât de mult îi lipsea sentimentul de utilitate. Am început să-i cer ajutorul la lucruri mici: să mă învețe rețeta ei de cozonac, să-mi arate cum se cos nasturii „ca la carte”, să-mi spună povești despre copilăria lui Mihai. Încet-încet, relația noastră s-a schimbat.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, Mihai a venit acasă mai târziu decât de obicei. Viorica s-a uitat la mine cu suspiciune:

— Nu-l mai ții tu acasă? Așa-s femeile tinere…

M-am simțit rănită și furioasă. Am izbucnit:

— Poate dacă nu l-ați fi sufocat toată viața cu grija dumneavoastră, ar fi știut și el cum să fie prezent!

S-a lăsat o tăcere grea. Viorica a plecat în camera ei și nu a mai ieșit până dimineața. M-am simțit vinovată toată noaptea. Dimineața i-am dus cafeaua la pat.

— Îmi pare rău… am spus încet.

— Și mie… mi-a răspuns ea cu ochii umezi.

A fost pentru prima dată când ne-am cerut scuze una alteia. De atunci, ceva s-a schimbat între noi. Am început să râdem împreună la emisiunile preferate ale Vioricăi, să gătim împreună sarmale pentru Crăciun, să ne sfătuim despre copii.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând pentru că o colegă râsese de hainele ei „demodate”. Viorica a luat-o în brațe și i-a spus:

— Să nu-ți fie rușine niciodată cu cine ești! Și eu am purtat haine vechi și tot am fost cea mai frumoasă fată din sat!

Am privit scena cu ochii în lacrimi. Am realizat că prezența Vioricăi aducea copiilor mei ceva ce eu nu puteam oferi: rădăcini, povești, tradiții.

Când medicul i-a spus că poate merge din nou acasă, Viorica a venit la mine și m-a luat de mână.

— Mulțumesc că m-ai primit aici… Știu că nu ți-a fost ușor.

— Nici dumneavoastră nu v-a fost… i-am zâmbit.

Când a plecat, casa părea mai goală. Dar relația noastră nu mai era aceeași ca înainte. Vorbeam la telefon aproape zilnic, iar copiii abia așteptau vacanțele la Bacău.

M-am întrebat adesea: dacă n-ar fi fost boala ei, oare am fi reușit vreodată să ne apropiem? Sau am fi rămas mereu două străine unite doar printr-un bărbat?

Poate că uneori viața ne forțează să vedem dincolo de orgolii și frici. Oare câți dintre noi avem curajul să dăm o nouă șansă celor pe care îi considerăm imposibili?