Când soțul meu a dat toată munca mea mamei lui – furtuna din bucătăria unei familii românești

— Unde sunt sarmalele? Unde e ciorba? Am deschis ușa frigiderului și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era gol. Doar câteva borcane cu murături și o cutie de iaurt rămasă pe jumătate. Am stat nemișcată câteva secunde, încercând să-mi adun gândurile. Duminică muncisem ore întregi: sarmale, ciorbă de perișoare, friptură cu cartofi la cuptor. Pentru noi, pentru săptămâna ce urma. Pentru copiii noștri, pentru Radu.

— Radu! am strigat din bucătărie, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

A apărut în prag, cu telefonul în mână, absent ca de obicei.

— Ce-i? Ce s-a întâmplat?

— Unde e mâncarea? Tot ce am gătit?

A oftat, ca și cum l-aș fi deranjat dintr-o treabă importantă.

— Am dus-o la mama. Are nevoie, nu vezi că e singură și bolnavă?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu era prima dată când făcea asta, dar niciodată nu luase totul. Fără să mă întrebe, fără să mă anunțe. M-am sprijinit de masă, încercând să nu izbucnesc.

— Dar copiii? Noi? Tu chiar nu vezi că și noi avem nevoie?

— Lasă, că mai faci tu! Ești acasă toată ziua, ce mare lucru?

M-am uitat la el ca la un străin. Într-o clipă, toată oboseala, toate frustrările adunate în ani de compromisuri au ieșit la suprafață. M-am simțit invizibilă, redusă la o bucătăreasă fără drepturi.

A doua zi dimineață, copiii au întrebat de sarmale. Le-am spus că nu mai sunt. Maria, fetița cea mică, a început să plângă. Am simțit o rușine amară și o furie mocnită. Nu era vina lor că tatăl lor nu știa să pună limite între familia lui și mama lui.

La prânz, am sunat-o pe soacra mea, doamna Elena.

— Bună ziua, mamă Elena. Ați primit mâncarea de la Radu?

— Da, dragă, mulțumesc mult! Ce bine că te-ai gândit la mine! Să știi că băiatul tău e un înger.

Am înghițit în sec.

— Eu nu am știut că va lua totul…

— Ei, lasă, tu oricum gătești bine și mult! Să nu te superi pe el, e băiat bun.

Am închis telefonul cu un nod în gât. M-am simțit mică și neputincioasă. În seara aceea, când Radu a venit acasă, l-am așteptat cu masa goală.

— Ce-i asta? N-ai făcut nimic de mâncare?

— Nu. Azi nu am avut chef. Poate te duci la mama ta să mănânci.

A tăcut. Apoi a ridicat tonul:

— Ce-i cu atitudinea asta? E mama mea! Nu poți să fii și tu mai înțelegătoare?

— Și eu sunt mama copiilor tăi! Cine are grijă de noi? De ce trebuie mereu să mă sacrific eu?

S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată. Nu a spus nimic. A ieșit trântind ușa.

Seara târziu, după ce copiii au adormit, am plâns în baie. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, ochi roșii. Unde dispăruse fata veselă care visa să fie iubită și respectată? Unde eram eu în toată povestea asta?

A doua zi am decis să merg la mama mea. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng.

— Mamă, nu mai pot. Simt că nu mai contez deloc în casa mea.

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Draga mea, dacă tu nu-ți aperi locul, nimeni n-o va face pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Am început să mă gândesc serios la ce vreau pentru mine și pentru copiii mei. Seara i-am spus lui Radu că vreau să mergem la consiliere de cuplu. A râs ironic:

— Ce prostii! La psiholog? Noi suntem oameni normali!

— Dacă nu mergem împreună, mă duc singură. Nu mai pot trăi așa.

A doua zi am făcut programare la psiholog. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, neputință, dorința de a fi văzută și auzită. Am început să pun limite: nu mai găteam decât pentru noi; dacă voia să ducă ceva mamei lui, trebuia să gătească el sau să cumpere.

Au urmat luni grele: certuri, tăceri apăsătoare, priviri reci la masă. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau dacă tata ne mai iubește. Într-o seară, Maria mi-a spus:

— Mami, eu vreau să fim fericiți ca înainte…

Am plâns din nou. Dar am știut că trebuie să continui lupta asta pentru mine și pentru ei.

Radu a început să vadă schimbarea: nu mai acceptam orice; îi spuneam clar ce mă doare; refuzam să fiu doar umbra lui sau a mamei lui în casă.

Într-o duminică dimineață, după luni de tăcere grea între noi, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Îmi pare rău… N-am știut cât te rănesc… Poate ar trebui să încercăm consilierea aia…

L-am privit lung. Nu știam dacă pot ierta totul sau dacă vreau doar liniște pentru copii. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că vocea mea contează.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva va înțelege cât de greu e să-ți aperi locul într-o familie unde tradițiile apasă greu pe umerii femeilor. Cât de greu e să spui „ajunge” când toți se așteaptă să taci și să rabzi.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp mai trebuie să treacă până când vom avea curajul să spunem „eu contez”? Voi ce ați face în locul meu?