Lapte cu alarmă: Povestea unei mame între rușine și disperare

— Doamnă, vă rog să nu atingeți sticla aia! a răsunat vocea aspră a casierei, exact când mâna mea tremurândă apuca laptele de pe raft. M-am oprit brusc, simțind cum privirile tuturor din jur se întorc spre mine. Era ora opt dimineața, supermarketul abia se deschisese, iar eu eram acolo cu Maria, fetița mea de șase ani, care mă ținea strâns de mână.

Nu voiam decât o sticlă de lapte. Atât. Dar pe gâtul fiecărei sticle era prins un dispozitiv anti-furt, ca o zgardă rece, metalică. Am simțit un nod în gât. Maria s-a uitat la mine cu ochii ei mari și albaștri, neînțelegând de ce nu pot lua pur și simplu laptele.

— Mama, de ce are laptele ăsta o brățară? a șoptit ea.

— Ca să nu-l fure oamenii răi, i-am răspuns încercând să zâmbesc, dar vocea mi-a tremurat.

Casiera, o femeie cu părul vopsit roșcat și ochi obosiți, s-a apropiat de noi. — Dacă vreți lapte, trebuie să veniți cu mine la casă. Nu se poate lua direct de pe raft. Regulile magazinului, știți cum e…

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. În spatele nostru, un bărbat în trening murdărit a început să râdă batjocoritor:

— Uite unde am ajuns! Să punem alarmă pe lapte! Săracii n-au voie nici să bea lapte!

M-am prefăcut că nu aud. Am luat sticla și am mers cu Maria la casă, sub privirile tuturor. Casiera a scos dispozitivul cu o cheie specială și mi-a întins sticla fără să mă privească în ochi.

— Să aveți o zi bună, a murmurat ea.

Am plătit cu ultimii bani din portofel. Salariul meu de vânzătoare la magazinul de cartier abia ne ajunge pentru chirie și mâncare. De când a murit soțul meu, Viorel, într-un accident stupid la fabrică, totul s-a schimbat. Nu mai am pe nimeni care să mă ajute. Mama e bolnavă la țară, fratele meu e plecat în Italia și nu mai trimite bani de luni bune.

În drum spre casă, Maria m-a întrebat din nou:

— Mama, tu ai furat vreodată ceva?

M-am oprit în mijlocul trotuarului. Vântul rece îmi tăia obrajii.

— Nu, iubita mea. Dar uneori oamenii fură pentru că nu au ce pune pe masă.

Ea s-a gândit puțin și apoi a spus:

— Eu nu vreau să fim oameni răi.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Nu eram oameni răi. Eram doar oameni obosiți, oameni care nu mai știu cum să supraviețuiască într-o lume care îi privește cu suspiciune chiar și când cumpără o sticlă de lapte.

Ajunse acasă, am turnat laptele în cana Mariei și am privit-o cum bea cu poftă. În bucătăria noastră mică și rece, am simțit pentru prima dată că laptele are gust de rușine. M-am așezat la masă și am început să plâng în tăcere.

Seara, când Maria a adormit, am deschis televizorul. La știri se vorbea despre „criza laptelui” și despre cum supermarketurile au început să pună sisteme anti-furt pe produse de bază. Un politician cu față rotundă explica senin că „măsura e necesară pentru siguranța clienților cinstiți”.

Am simțit cum mă sufoc de furie. Cine sunt clienții cinstiți? Eu nu sunt? O mamă care muncește douăsprezece ore pe zi ca să-și crească copilul e suspectată că ar putea fura lapte?

A doua zi la serviciu, colega mea Lenuța m-a tras deoparte:

— Ai auzit? Au pus alarmă și pe ulei! Zici că trăim în pușcărie…

Am râs amar împreună. În pauza de masă, am povestit fiecare cum ne descurcăm cu banii: Lenuța își crește singură băiatul după ce soțul ei a plecat cu alta; Nicoleta are trei copii și un soț bolnav; iar eu… eu mă tem că într-o zi n-o să mai pot cumpăra nici măcar lapte.

Seara, acasă, Maria mi-a adus desenul ei: două sticle de lapte cu brățări colorate și un soare mare deasupra.

— Uite, mama! Laptele nostru e protejat!

Am zâmbit trist. Copiii noștri cresc într-o lume unde laptele trebuie protejat ca aurul. Unde sărăcia nu mai e doar o rușine tăcută, ci devine motiv de suspiciune publică.

Într-o duminică, am mers la biserică. Preotul a vorbit despre milostenie și despre cum trebuie să-i ajutăm pe cei nevoiași. M-am uitat în jur: bătrâni cu haine ponosite, mame singure ca mine, copii cu pantofi rupți. Toți ascultam aceleași cuvinte frumoase, dar știam că mâine vom merge din nou la supermarket și vom fi priviți ca potențiali hoți.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, am stat mult timp pe întuneric gândindu-mă: cât va mai dura până când nu voi mai putea cumpăra nici măcar o sticlă de lapte? Ce fel de societate construim dacă îi pedepsim pe cei mai vulnerabili?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: când a devenit laptele un lux pentru copiii noștri? Și cât timp vom mai accepta să fim umiliți pentru dreptul de a trăi demn?