Între două lumi: Povestea unui tată care și-a pierdut fiicele după divorț

— Nu vreau să te mai văd! — vocea răgușită a Anei a spart liniștea din sufrageria mică, unde pereții încă păstrau amintirea râsetelor noastre de altădată. Jelena, mai mică, s-a ascuns în spatele surorii ei, cu ochii mari și umezi, evitând să mă privească. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras o cortină groasă între mine și fetele mele.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Într-o seară ploioasă de noiembrie, am plecat din apartamentul nostru din cartierul Titan, cu o geantă veche și inima frântă. Nu am avut curajul să mă uit înapoi. Am lăsat în urmă nu doar o soție supărată, ci și două ființe care mă priveau ca pe stâlpul lor de siguranță. Am crezut că timpul va vindeca totul, că voi putea să le explic cândva de ce am ales să plec. Dar timpul nu a făcut decât să adâncească prăpastia dintre noi.

Primele luni au fost un chin. Le sunam aproape zilnic, dar răspunsul era mereu același: „Nu vrem să vorbim cu tine.” Uneori ridica telefonul mama lor, Irina, și îmi spunea pe un ton rece: „Lasă-le în pace, Marko. Au nevoie de liniște.” Mă simțeam ca un intrus în propria mea familie. În fiecare seară, mă uitam la pozele cu ele — Ana la serbarea de la grădiniță, Jelena cu primul ei dinte căzut — și mă întrebam unde am greșit atât de tare.

Într-o duminică dimineață, am încercat să le aștept la ieșirea din bloc. Le-am văzut coborând cu Irina, grăbite spre piață. Ana m-a zărit prima și s-a oprit brusc. „Hai, Ana, mergem!” a spus Irina apăsat, trăgând-o de mână. Jelena s-a uitat la mine pentru o clipă, apoi a coborât privirea. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am început să merg la terapie. Psihologul meu, domnul Dobre, m-a întrebat într-o zi: „Marko, ce ai face dacă fetele tale nu te-ar ierta niciodată?” Nu am știut ce să răspund. Mi-am dat seama că nu eram pregătit pentru asta. Îmi imaginam mereu că va veni o zi când ele vor înțelege că nu am plecat din cauza lor.

Irina nu mi-a făcut viața mai ușoară. La fiecare discuție despre programul de vizită, ridica vocea: „Nu vezi că nu vor să te vadă? De ce insiști?” Am încercat să-i explic că nu vreau să le pierd, dar ea părea hotărâtă să mă țină la distanță. Uneori mă întrebam dacă nu cumva le vorbea urât despre mine. Alteori mă învinovățeam singur pentru tot.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt de la Ana: „Te rog să nu mai vii la școală după noi.” Am stat cu telefonul în mână minute întregi, încercând să găsesc un răspuns potrivit. Am scris și am șters de zeci de ori. Până la urmă i-am trimis doar: „Îmi pare rău.”

Seara aceea am petrecut-o singur în garsoniera mea din Militari, privind pe geam la luminile orașului. M-am gândit la toate momentele pe care le-am ratat: aniversările lor, serile de film împreună, discuțiile despre băieți sau despre prietenele lor. Mi-am dat seama că nu există nimic mai dureros decât să fii viu și să nu exiști pentru propriii tăi copii.

Au trecut luni întregi fără niciun semn de la ele. Prietenii mei încercau să mă încurajeze: „Lasă-le timp, Marko. Sunt adolescente, o să-și dea seama că ai făcut tot ce ai putut.” Dar eu știam că timpul nu e mereu aliatul nostru.

Într-o zi de vară, am primit un telefon neașteptat de la mama mea: „Marko, Ana a venit la mine. Vrea să vorbească cu tine.” Am simțit cum îmi bate inima nebunește. Am ajuns la mama într-un suflet. Ana stătea pe canapea, cu ochii roșii de plâns.

— De ce ai plecat? — m-a întrebat fără ocolișuri.

Am încercat să-i explic că relația dintre mine și Irina devenise toxică, că certurile noastre le făceau rău și lor. Că nu am vrut niciodată să le abandonez.

— Dar ne-ai abandonat! — a țipat ea printre lacrimi.

Am îngenuncheat lângă ea și i-am spus: „Ana, te rog să mă ierți. Nu știu dacă pot repara tot ce am stricat, dar vreau să încerc.”

A plâns mult timp în brațele mele. Nu mi-a spus că mă iartă, dar nici nu m-a respins. A fost primul pas spre ceva ce speram că va fi o împăcare.

Cu Jelena a fost mai greu. Ea s-a închis complet în sine. La fiecare încercare de apropiere, ridica un zid invizibil între noi. Am aflat de la mama că are probleme la școală, că e retrasă și tristă. M-am simțit vinovat pentru fiecare lacrimă a ei.

Am început să-i scriu scrisori Jeleniei — pagini întregi despre amintirile noastre frumoase, despre cât de mult o iubesc și cât îmi doresc să fiu din nou parte din viața ei. Nu mi-a răspuns niciodată direct, dar într-o zi am găsit una dintre scrisorile mele pe biroul ei când am venit în vizită la mama. Era deschisă și subliniată cu creionul acolo unde îi spuneam că voi fi mereu tatăl ei.

Anii au trecut greu. Relația cu Ana s-a îmbunătățit treptat; ieșeam împreună la cafea sau mergeam la film. Cu Jelena încă luptam pentru fiecare zâmbet sau privire caldă.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare copiii pot ierta cu adevărat greșelile părinților? Sau rănile rămân mereu acolo, ascunse sub piele? Poate dragostea dintre un tată și copiii lui să supraviețuiască despărțirii? Voi ce credeți?