Datoria unui unchi: Mai mult decât distracție și cadouri

— Unchiule, pot să vin la tine azi? Nu vreau nimic, doar să stăm de vorbă, te rog…

Vocea Arianei era atât de stinsă încât am simțit un nod în gât. De obicei, mă suna râzând, cerându-mi să mergem la film sau să-i cumpăr înghețată. Dar acum, ceva era diferit. Am privit pe geam la ploaia care bătea în sticlă și am simțit că urmează ceva important.

— Sigur, Ariana, vino oricând. Te aștept cu ceai cald și prăjiturile tale preferate.

Când a ajuns, era udă leoarcă și tremura. Am luat-o în brațe, iar ea s-a lăsat moale pe umărul meu. Nu am spus nimic, doar am stat așa câteva secunde. Apoi am mers în bucătărie, unde aburii ceaiului umpleau aerul cu miros de mentă.

— Unchiule, nu știu cu cine să mai vorbesc… Mama nu mă ascultă, tata e mereu plecat…

Am simțit cum mi se strânge inima. Fratele meu, Doru, era mereu ocupat cu serviciul, iar cumnata mea, Mirela, părea tot timpul pe fugă. Ariana rămânea singură cu gândurile ei.

— Spune-mi orice, Ariana. Sunt aici pentru tine.

A oftat adânc și a început să plângă în hohote. Am rămas tăcut, lăsând-o să-și verse amarul. După câteva minute, printre suspine, a început să povestească:

— La școală… nu mă simt bine deloc. Colegii râd de mine că nu am haine de firmă ca ei. M-au făcut să cred că nu valorez nimic. Și acasă… mama doar țipă la mine că nu învăț destul. Tata nici nu mă întreabă cum sunt. Simt că nu mai pot…

M-am ridicat și am luat-o de mână.

— Ariana, tu ești mai mult decât hainele pe care le porți sau notele pe care le iei. Știi asta?

A dat din cap că nu.

— Îmi pare rău că nu ai găsit sprijin la părinți. Dar eu sunt aici și te iubesc exact așa cum ești.

A zâmbit slab.

— Unchiule… tu ai avut vreodată sentimentul ăsta? Că nu contezi?

Am simțit cum trecutul mă lovește ca un val rece. Mi-am amintit de adolescența mea, când tata mă compara mereu cu fratele meu mai mare, Doru.

— Da, Ariana. Și eu am trecut prin asta. Tata îl lăuda mereu pe Doru pentru notele lui bune și pentru cât de serios era. Eu eram visătorul familiei. Mă simțeam invizibil.

Ariana m-a privit mirată.

— Dar tu și tata… păreți atât de apropiați acum!

Am zâmbit trist.

— A durat ani să ajungem aici. Am avut multe certuri și tăceri grele între noi. Dar într-o zi am vorbit deschis și am înțeles că fiecare are drumul lui.

Ariana a tăcut o vreme, sorbind din ceai.

— Crezi că mama și tata mă iubesc?

Întrebarea ei m-a sfâșiat.

— Sunt sigur că te iubesc, dar uneori adulții uită să arate asta. Se pierd în griji și uită cât de mult contează o vorbă bună sau o îmbrățișare.

A oftat din nou.

— Mi-e teamă să le spun ce simt. Mi-e frică să nu-i dezamăgesc…

Am luat-o din nou în brațe.

— Nu trebuie să porți singură toate astea. Dacă vrei, pot vorbi eu cu ei sau putem merge împreună.

A dat din cap că da, dar ochii îi erau plini de teamă.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Doru și Mirela. Reacțiile lor au fost diferite: Doru s-a închis în el și a spus că „exagerez”, iar Mirela a izbucnit:

— Toți copiii trec prin faze din astea! Să nu-mi spui că fata mea e slabă!

Am simțit furie și neputință. Ariana avea nevoie de sprijinul lor, dar zidurile ridicate între generații păreau imposibil de dărâmat.

Într-o seară, Ariana m-a sunat plângând:

— Unchiule, mama iar a țipat la mine… Nu mai pot!

Am luat-o la mine peste noapte. Am stat până târziu de vorbă despre visele ei – voia să devină ilustratoare, dar părinții îi spuneau că „nu e o meserie adevărată”. I-am arătat desenele mele vechi și i-am povestit cum am renunțat la arhitectură pentru a lucra într-un birou doar ca să-i mulțumesc pe ai mei.

— Regreți?

M-am uitat lung la ea.

— Da… uneori mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să-mi urmez visul.

A doua zi dimineață am decis să mergem împreună la părinții ei. În fața lor, Ariana a tremurat toată, dar i-am ținut mâna strâns.

— Vreau doar să mă ascultați fără să mă certați…

A început să le spună tot ce simte: presiunea de la școală, frica de a nu-i dezamăgi, dorința de a fi acceptată așa cum este. Mirela a început să plângă în tăcere; Doru s-a uitat lung pe geam.

După o tăcere apăsătoare, Mirela a venit și a îmbrățișat-o strâns:

— Iartă-mă că n-am știut…

Doru a rămas tăcut mult timp, apoi i-a pus mâna pe umăr:

— O să încercăm să fim mai atenți…

Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar ceva s-a schimbat. Ariana a început să vină mai des la mine – nu pentru bani sau distracție, ci pentru discuții sincere. Părinții ei au început să o asculte mai mult și chiar au mers împreună la un consilier familial.

Acum mă întreb adesea: câți copii ca Ariana trăiesc cu frica de a nu fi destul? Câți adulți uită cât de mult contează o vorbă bună? Poate că datoria unui unchi – sau a oricărui adult – e mai mult decât joacă și cadouri: e despre curajul de a asculta cu adevărat.