Fiul tău merită mai mult: Ziua în care soacra mea mi-a zdrobit încrederea

— Nu știu ce-a văzut Radu la tine, sincer. Fiul meu merită mai mult, să știi. Vocea doamnei Stanciu a tăiat aerul din sufrageria încărcată de miros de cafea și mobilă veche. Mâinile îmi tremurau pe ceșcuța minusculă, încercând să nu vărs lichidul fierbinte pe rochia pe care o alesesem cu grijă, cu o seară înainte, în fața oglinzii aburite de emoții.

Era prima mea vizită la părinții lui Radu. Ploua mărunt, iar vântul îmi ciufulise părul, deși încercasem să-l prind strâns la spate. Tocurile mi se afundaseră în noroiul din curte, iar când am intrat pe ușă, pantofii mei bej erau pătați și reci. Am zâmbit timid către domnul Stanciu, care a dat doar din cap, fără să-și ridice ochii din ziar.

Radu m-a prins de mână, încercând să-mi transmită curaj. — Mama, te rog… Dar ea l-a întrerupt cu un gest scurt. — Nu mă întrerupe, Radu! Trebuie să spun ce am pe suflet.

M-am simțit mică, invizibilă, ca o muscă pe peretele tapetat cu flori decolorate. Încercam să-mi găsesc cuvintele, dar gâtul mi se strângea. — Doamnă Stanciu, știu că nu mă cunoașteți încă… — Nici nu vreau! a izbucnit ea. — Tu ai venit aici să-l iei pe Radu de lângă noi. Să-l duci cine știe unde, să-l faci să uite de familie.

Radu a încercat să intervină din nou, dar privirea mamei lui l-a redus la tăcere. — Mama, nu e corect… — Ba e foarte corect! Să-ți spun eu ce nu e corect: că tu, fată fără stare, fără familie „de vază”, vii aici și crezi că poți intra în familia noastră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Îmi venea să fug. Să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate judeca pentru cine sunt sau de unde vin. Dar am rămas acolo, țintuită pe scaunul tare, cu ochii în ceașca de cafea.

— Radu e băiat bun, a continuat ea. — Merită o fată care să-i fie sprijin, nu povară. O fată care știe să gătească, să țină casa, nu una care vine cu pantofii murdari și părul ciufulit.

M-am uitat la Radu. Ochii lui erau plini de rușine și neputință. Am vrut să-i spun că am încercat din răsputeri să fiu perfectă pentru ziua asta. Că am stat ore întregi alegând rochia potrivită, că am repetat în minte ce voi spune ca să nu par stângace. Dar tot ce am reușit să spun a fost un șoptit „Îmi pare rău”.

Soacra mea a oftat teatral. — Să-ți pară rău! Fiul meu merită mai mult decât atât.

Am plecat devreme în ziua aceea. Radu m-a condus până la poartă fără să spună nimic. Ploua mai tare acum, iar lacrimile mi se amestecau cu picăturile reci pe obraji.

— Îmi pare rău pentru mama… a spus el încet. — Nu trebuia să vorbească așa.

— Poate are dreptate… am murmurat eu. — Poate chiar nu sunt suficient de bună pentru tine.

Radu m-a strâns în brațe, dar îndoiala deja se cuibărise adânc în sufletul meu.

Seara aceea a fost începutul unei perioade grele pentru mine. De fiecare dată când mergeam la ei acasă, simțeam privirea doamnei Stanciu ca un cuțit rece în spate. Orice făceam era greșit: dacă aduceam prăjituri, le găsea prea dulci; dacă ajutam la masă, spunea că nu știu să țin farfuria; dacă încercam să port o conversație, mă întrerupea sau mă ignora complet.

Radu era prins la mijloc între mine și familia lui. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să mă protejeze fără să-și rănească mama. Dar fiecare vizită era o nouă lovitură pentru mine.

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă cu soacra mea despre cum „nu știu să fac sarmale ca lumea”, am izbucnit în plâns chiar acolo, în bucătăria lor mică și sufocantă.

— De ce nu mă accepți? am întrebat printre lacrimi. — Ce trebuie să fac ca să fiu suficient de bună?

Soacra mea s-a uitat la mine cu răceală. — Nu e vorba despre ce faci tu. E vorba despre cine ești tu. Și asta nu poți schimba.

Am plecat acasă devastată. În acea noapte, am stat trează ore întregi întrebându-mă dacă are dreptate. Dacă toată viața mea va fi o luptă continuă pentru a demonstra că merit dragostea lui Radu și acceptarea familiei lui.

Cu timpul, am început să mă îndoiesc de mine însămi. Am evitat întâlnirile de familie, m-am retras din discuții și chiar relația mea cu Radu a început să sufere. El încerca să mă susțină, dar era tot mai obosit de conflictul constant dintre mine și mama lui.

Într-o seară târzie, după ce ne-am certat iar din cauza unei replici răutăcioase primite la masa de duminică, Radu m-a întrebat: — Vrei să renunțăm? Să plecăm undeva unde nimeni nu ne cunoaște?

Am tăcut mult timp înainte să răspund. — Nu vreau să fugim, Radu. Vreau doar să fiu acceptată pentru cine sunt.

A doua zi dimineață, am decis că nu mai pot trăi sub umbra judecăților altora. Am mers la doamna Stanciu și i-am spus tot ce aveam pe suflet:

— Poate că nu sunt fata perfectă pe care v-o doreați pentru Radu. Poate că nu gătesc ca dumneavoastră și nici nu provin dintr-o familie „de vază”. Dar îl iubesc pe fiul dumneavoastră și vreau doar o șansă să vă arăt cine sunt cu adevărat.

Ea m-a privit lung, fără să spună nimic. Nu știu dacă i-am schimbat părerea sau dacă vreodată mă va accepta cu adevărat. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că mi-am recâștigat puțin din demnitate.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi trebuie să lupte zilnic pentru dreptul de a fi ele însele într-o familie care le respinge? Oare chiar trebuie să ne schimbăm pentru a fi iubite sau ar trebui doar să avem curajul să fim noi?