Banii mei, viața mea: Povestea Anei între frică și libertate

— Ana, unde ai pus chitanța de la farmacie? Ai cheltuit iar bani fără să mă întrebi?
Vocea lui Cătălin răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când mă lua la rost pentru fiecare leu cheltuit.
— Era pentru pastilele mele, Cătălin.
— Nu contează! Data viitoare să mă întrebi înainte!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am obișnuit să îi dau tot salariul din prima zi, să-i arăt că nu am nimic de ascuns. Așa făcea și mama cu tata, așa am crezut că e normal. Dar cu fiecare lună, simțeam că mă pierd pe mine însămi.

La început, Cătălin era atent, grijuliu. Îmi spunea că vrea să ne gospodărim bine, să nu risipim banii. Îmi plăcea ideea de echipă. Dar încet-încet, „echipa” a devenit doar el. Eu eram doar executantul: aduceam banii acasă, făceam cumpărăturile după lista lui, nu aveam voie să cumpăr nimic fără acordul lui. Dacă primeam o cafea de la colega de birou, trebuia să-i spun. Dacă luam o ciocolată din banii mei, mă certa că sunt iresponsabilă.

— Ana, tu nu vezi că nu te pricepi la bani? De-aia ai nevoie de mine!
Așa îmi repeta mereu. Și eu îl credeam. Mă simțeam mică, neputincioasă. Prietenele mele râdeau când le povesteam:

— Hai măi, Ana, ce-i cu prostiile astea? Ce bărbat normal îți ia tot salariul?
— Nu înțelegeți… el vrea doar să avem totul sub control.

Dar ele nu știau cum e să trăiești cu frica în suflet. Seara, când venea acasă și verifica portofelul, simțeam că mă sufoc. Dacă lipsea vreun leu, începea interogatoriul:

— Unde ai fost? Cu cine ai vorbit? Ce-ai făcut cu banii?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun mamei:

— Mamă, Cătălin mă controlează prea mult… Nu mai am niciun ban pentru mine.

Mama a oftat adânc:

— Așa sunt bărbații, fată. Tu să ai grijă de casă și să nu-l superi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Dacă nici mama nu mă înțelegea, cine să mă ajute?

Au trecut anii. Am început să mă ascund: puneam deoparte câte 10 lei din restul de la piață, îi ascundeam în buzunarul unei haine vechi. Mă simțeam vinovată, ca un hoț în propria casă. Dar aveam nevoie de acei bani ca să-mi cumpăr o carte sau o cafea cu colega mea, Irina.

Irina a fost singura care m-a ascultat fără să mă judece:

— Ana, asta nu e iubire. E control. E abuz.

Cuvântul „abuz” m-a speriat. Eu nu eram o victimă! Sau… eram?

Într-o seară, după ce Cătălin a găsit bancnota de 20 de lei ascunsă în buzunarul hainei mele vechi, a izbucnit:

— Deci mă minți! Ai ajuns să furi de la mine?

Am plâns toată noaptea. Nu mai puteam respira în propria viață. Am început să caut pe internet: „dependență financiară”, „control în cuplu”, „abuz emoțional”. Am citit povești ca a mea și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

A doua zi dimineață, m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu ochii umflați de plâns. Mi-am spus: „Ana, trebuie să faci ceva.”

Am început să pun întrebări la serviciu despre conturi bancare separate. Am vorbit cu șefa mea despre un avans la salariu. Am încercat să-mi recapăt controlul asupra vieții mele pas cu pas.

Cătălin a simțit schimbarea și a devenit mai agresiv verbal:

— Ce-ai pățit? Cine te-a prostit? Vrei să-ți bați joc de familia noastră?

Nu mai plângeam. Îl priveam în ochi și îi răspundeam calm:

— Vreau doar să am și eu dreptul la viața mea.

Într-o zi, după o ceartă urâtă în care mi-a spus că fără el n-aș fi nimic, am făcut bagajul și am plecat la Irina.

Mama m-a sunat plângând:

— Ana, întoarce-te acasă! Ce-o să zică lumea?

Dar eu nu mai puteam trăi pentru „ce zice lumea”. Am stat la Irina două luni. Am mers la consiliere psihologică gratuită la un centru pentru femei abuzate din oraș. Am descoperit că nu sunt singura femeie care și-a pierdut libertatea sub pretextul „dragostei”.

Cătălin a încercat să mă convingă să mă întorc:

— Fără mine n-ai să te descurci! Cine o să te iubească pe tine?

Dar eu deja mă iubeam pe mine suficient cât să nu mai accept umilința.

După șase luni mi-am găsit o garsonieră mică și luminoasă. Aveam puțin: o canapea veche, o masă rotundă și două scaune. Dar aveam liniște și libertate.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă n-am greșit undeva pe drum. Dar apoi îmi amintesc cum era să trăiesc cu frica în suflet pentru fiecare leu cheltuit.

Oare câte femei mai trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi confundăm controlul cu iubirea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?